Interviu fara cravata: Gigi Badaran, viceprimarul orasului Sinaia

Pentru început, va rog sa va prezentati cititorilor nostri.
M-am nascut la Baicoi, în urma cu 58 de ani, dar ma simt sinaian cu tot sufletul. Dupa atâtia ani de când locuiesc aici, ma simt mai apropiat de Sinaia decât de orsul meu natal.

Cum v-ati petrecut copilaria?
Desi am petrecut copilaria în epoca comunismului, perioada în care am trait mai rau decât acum, mi-o amintesc cu mare placere. Pe atunci, nu erau constrângeri, ca acum , iar eu, ca majoritatea baietilor jucam fotbal pe maidan pâna se întuneca. N-am avut probleme cu meditatii, cu învatt limbi straine la profesori în particular, cursuri de pian sau mai stiu eu ce. Parintii mei au fost oameni simpli, dar mi-au oferit o educatie buna. Îmi amintesc însa ca am avut multa libertate, o libertate pe care copiii de azi nu stiu daca o mai au.

Cum ati fost ca elev?
Am fost un elev premiant. Am urmat scoala primara si liceul la Baicoi apoi, poate tocmai pentru ca am fost un elev bun, am reusit la Institutul Politehnic, la o facultate cu pretentii mari la acea vreme, Facultatea de Automatica. Asta nu înseamna, însa, ca am fost un tocilar. Asa cum spuneam, am jucat fotbal de mic, iar în liceu am fost si legitimat si faceam antrenament zilnic. În ultimul an am mai rarit acele antrenemente, dar tot ma chemau, ca pe omul cu experienta mai îndelungata. Mi-ar fi placut sa ajung un mare fotbalist, dar mi-a fost teama sa fac performanta si la fotbal si la scoala. La începutul Facultatii m-am dus la Sportul Studentesc si am spus ca am jucat fotbal, dar am avut impresia ca nu exista interes pentru fotbalisti neconsacrati, iar clubul încerca sa se întareasca cu fotbalisti de renume, carora le promiteau ca vor obtine si diploma mai usor si alte avantaje, asa cum se proceda pe vremea aceea. Asa se face ca am renuntat la performanta si am ramas doar la fotbalul de placere cu colegii, apoi în echipa facultatii si am ramas la nivelul asta de fotbalist amator 100%!
Cum a fost adolescenta, cum va amintiti acea perioada?
A fost o perioada minunata, anii de liceu mi-au ramas în minte cu multe amintiri. În Baicoi nu aveam discoteci, nu erau baruri sau pub-uri, dar ne înttlneam la liceu sâmbata si organizam seri de dans numai între colegi. Acolo s-au nascut prietenii, acolo au aparut primele iubiri, iar daca viata ne-a dus pe alte carari, am ramas prieteni cu totii pâna astazi. Am terminat liceul în 1969, dar îmi revad colegii foarte des. Daca ne întâlneam la fiecare 5 ani, acum organizam revederi la 2-3 ani. Nu vorbesc de cei 3-4 fosti colegi si buni prieteni cu care ma vad mereu, la câteva saptamâni, ma refer la majoritatea colegilor, cei cu care nu ne putem vedea atât de des. Chiar acum, de curând, am avut o întâlnire cu colegii pe Valea Prahovei. Nu a fost nimic jubiliar, ne-am întâlnit pentru ca asa am vrut, asa am simtit noi atunci. Prietenia din adolescenta a ramas, iata, la fel de trainica, fapt care nu stiu daca azi mai e valabil.

Cum a fost facultatea, a fost grea, a fost usoara?
A fost destul de dificila, dar am fost un elev bun. Exista si pe atunci o anumita diferenta de pregatire între câteva licee foarte bune din tara si liceele din orasele mici. Am avut colegi de la liceele mari din  Ploiesti pentru care trecerea de la liceu la facultate a fost mult mai usoara decât pentru cei care veneam de la un liceu mai mic. Am trecut printr-o perioada de acomodare de la un nivel de studiu la altul care adurat cam un an. Apoi, am mers mai departe.
În rest, nu pot afirma ca am fost un „baiat cuminte”. Mi-au placut distractiile cu colegii, cu gasca… Odata am plecat într-o excursie pe valea Prahovei, eram si baieti, si fete, era aniversarea unuia dintre noi. Am ajuns la o cabana unde erau niste oameni seriosi care doreau sa doarma. Noi am încins în hol un chef, aveam si o chitara, am cântat, am facut, deci, galagie. Pentru ca era târziu, au iesit oamenii afara, sa doarma în sacii de dormit! Între timp, noi ne-am încalzit în cabana si am iesit sa cântam tot… afara. Acum poate n-asi mai fi de acord cu asemenea manifestari, dar trebuie uneori sa tinem minte ca si noi am fost nazdravani la vremea noastra. Era o nebunie a vârstei, poate chiar saream calul uneori. Am auzit de multe ori studenti mai galagiosi, dar tot în sensul asta, adica râdeau, cântau, dar nu m-a deranjat pentru ca stiu ca am fost la fel.
Uneori, împotriva regulamentului mai organizam distractii în camera, dar cel mai des plecam în excursii, pentru ca erau foarte ieftine. De fapt, o parte plateau excursia si altii veneau pe lânga noi. Preferam muntele, si nu aveam pretentii mari. Dormeam pe la cabane si câte 8 -10 într-o camera, dar nu ne deranjalip sa de spatiu, oricum nu prea dormeam mult.

Care a fost parcursul dumneavoasta profesional, dupa terminarea facultatii?
 Am primit repartitie la Uzina de Mecanica Fina din Sinaia si am venit aici cu sperante si încredere ca orice absolvent. Am fost apoi repartizat la un serviciu unde m-au pus sa fac niste desene. Eu ma gândeam ca o sa proiectam niste automatizari sau niste aparate anume, dar n-a fost asa. Oricum, nu ma asteptam sa fac ceea ce am facut în urmatorii 15 ani în uzina. Apoi, am fost numit la un serviciu de reparatii si întretinere, dar nici acolo activitatea nu a avut nici o legatura cu ceea ce am facut în facultate.
Iar la început îmi doream mult mai mult. Poate ca nici productia în sine nu se ridica la nivelul facultatii de atunci, iar industria era destul de înapoiata tehnologic, cum de fapt a ramas ani la rând.
În 1990 am plecat de la uzina la nou înfiintatul pe atunci Centru European de Cultura, dar nici acea activitate nu avea nici o legatura cu facultatea, pentru ca m-am ocupat tot de investitii si reparatii.  Totusi mi-a placut acea activitate, am simtit ca eram mai liber, aveam o libertate de actiune mai mare decât la uzina.
Dupa înca 2 ani mi-am facut o firma de sevice si distributie de calculatoare, singura activitate cu care m-am apropiat de profilul studiat în facultate.

Care a fost cea mai mare bucurie din viata dumneavoastra?
Cu siguranta, nasterea copilului meu. M-am simtit mândru, m-am simtit… altfel.

Care a fost cel mai mare regret?
 Momente neplacute au fost, dar nu pot vorbi despre un mare regret, despre parerea de rau ca n-as fi facut ceva anume.

Va multumesc pentru timpul acordat.

A consemnat Dan Vîlcea

 

Interviu fără cravată: Profesorul Ioan Calciu, directorul Şcolii „Principesa Maria” Sinaia

Pentru început, vă rog să vă prezentaţi pe scurt cititorilor noştri.
M-am născut la 16 decembrie, în anul 1950, un an special, cred eu, deoarece a marcat jumătatea secolului XX, la Moreni, în judeţul Dâmbovişa. Eu mă consider, însă, brezean, deoarece acolo am locuit şi acolo am majoritatea rudelor şi de acolo îşi trag rădăcinile părinţii mei, acolo am crescut şi am învăţat. După absolvirea facultăţii, în anul 1972, m-am mutat în Sinaia, devenind sinăian şi îndrăgind acest oraş. Ulterior, deşi mi s-a oferit posibilitatea să plec de aici am refuzat, pentru că aici mă simt cu adevărat acasă.
Cum v-aţi petrecut copilăria?
Pe vremea aceea copilăria era foarte simplă. Neavând televizor, petrecerea timpului liber se rezuma la jocurile copilăriei. Mai târziu, când am ajuns la şcoală, citeam mult. A apărut apoi televizorul, alb – negru pe atunci, şi se adunau mai multe familii seara, ca să urmărească anumite emisiuni laolaltă. Consider că am avut o copilărie normală, ca orice copil, cu timpul împărţit între joacă şi lecţii. Am învăţat nu doar din conştiinciozitate, ci şi din dorinţa de a dobândi o meserie care sămi satisfacă pretenţiile pe care le aveam faţă de mine însumi.
Cum aţi fost ca elev şi, mai târziu, ca adolescent?
Mi-a plăcut să învăţ, dar mi-a plăcut şi sportul. În clasa a VI-a am fost selecţionat în echipa de pitici a clubului Siderurgistul Galaţi, oraş în care am urmat şcoala. Între colegi eram considerat unul dintre cei mai buni la carte, motiv pentru care antrenorul m-a pus chiar să meditez vreo câţiva dintre colegii de echipă, ca să nu rămână corigenţi la matematică, de altfel una dintre materiile mele preferate. Mi-a plăcut mult şi gramatica, şi literatura, şi limba franceză… Cu toate astea, eram considerat sportivul şcolii şi am avut şi sarcini în acest sens. N-aş putea spune că am fost un elev eminent, dar nu am fost nici printre cei slabi, am fost mai degrabă în prima grupă valorică a clasei.
Adolescenţa a fost o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele. Au fost anii în care am început să dau piept cu viaţa, anii în care am început să am pretenţii de independenţă, pe care am încercat să o folosesc nu făcând prostii, ci căutând să înţeleg lucrurile cele mai bune pe care să le folosesc în avantajul meu. Toate vacanţele le-am petrecut la Breaza, la casa părintească, dar fiind sportiv, am avut parte de multe deplasări. În rest, o adolescenţă frumoasă, cu gândurile, speranţele şi iubirile ei.
Cum vi s-a parut armata?
Pentru mine a fost foarte uşoară. Am făcut-o la Grădiştea, în cadrul Ministerului de Interne, după facultate, iar toată durata a fost de 5 luni şi vreo 2 săptămâni, din car vreo 2 luni au fost de practică aici, la Sinaia. Oricum, veneam în Sinaia cam de două ori pe săptămână şă joc fotbal, pentru că activam pe atunci în lotul echipei „Capaţi” Sinaia. Aşa se explică cum, din toată perioada armetei, mai mult de jumătate am petrecut-o la Sinaia. A fost uşor şi păstrez amintiri plăcute, dar regret că nu am ţinut legătura cu colegii de armată. În orice caz, după armată cred că am început să înţeleg mai bine viaţa.
Cum a fost studenţia?
Din studenţie am multe, foarte multe amintiri. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, dintre toţi anii de şcoală. Am fost prima promoţie a facultăţii de educaţie fizică din Galaţi, din care cauză a trebuit să muncim mult la baza materială. Mai ales în primul an, majoritatea orelor practice le-am petrecut cu lopata în mână sau cărând roabe pline de resturi. Totuşi, ne mândream că am pus şi noi umărul la construirea acelei baze care există şi astăzi.
Îmi amintesc de cursul de schi, pe care l-am făcut la Câmpulung Moldovenesc, într-o iarnă geroasă şi plină de precipitaţii. Am rămas izolaţi la o cabană şi eram obligaţi să cărăm apa cu canistrele, să ne ducem în pădure după lemne de foc, dar asta ne-a făcut să ne cunoaştem între noi şi mai bine şi să fim şi mai uniţi. De curând am avut întâlnirea de 35 de ani de la terminarea facultăţii şi am depănat aceste amintiri cu foştii colegi şi foştii profesori.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
Repartiţia am luat-o la Posada, ca să fiu cât mai aproape de părinţi. Am avut un şoc când am văzut baza materială şi clădirea şcolii, care semăna mai degrabă cu un spital şi care nu avea deloc bază sportivă. După 8 ani, am fost transferat la Şcoal nr. 2 din Comarnic, iar după încă 10 ani am ajuns aici, la Sinaia.Îmi place să cred că la toate cele trei şcoli în care am predat am lăsat ceva în urma mea.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?
De obicei, mă trezesc la ora şapte, pregătesc masa pentru mine şi fiul meu, apoi vin la program. Aici stau cam 7 ore, apoi ajung acasă, mănânc şi cobor la mica mea gospodărie anexă, unde cresc câteva zeci de păsări de rasă. Pe la orele 19.00 – 20.00 intru în casă, mă uit puţin la televizor, iau cina şi  trec la odihnă. Asta într-o zi obişnuită, dar sunt zile în care am deplasări sau joc baschet cu colegii profesori, sau fac alte genuri de mişcare.
Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?
Nu aş putea să fac o ierarhizare precisă, dar pot enumera câteva. Căsătoria a fost un moment deosebit şi o etapă importantădin viaţa mea, apoi naşterea celor trei copii şi nu în ultimul rând, alegerea profesiei, pentru că îmi plac foarte mult copiii şi vreau să le dărui ceva din experienţa mea.
Care a fost cel mai mare regret de până acum?
Probabil că poate nu am reuşit să dau tot ce cred că aş fi putut ca profesor de sport. Poate că nu am găsit momentele şi nu am avut mijloacele prin care să fac acest lucru, cel puţin aşa cred.
Ce aţi schimba în viaţa dumneavoastră de până acum?
Nu ştiu dacă aş schimba ceva, pentru că sunt mulţumit atât în privinşa familiei cât şi a profesiei. Dacă chiar ar fi să schimb ceva, poate aş schimba mobilierul din casă şi… cam atât!
Vă mulţumesc pentru timpul acordat.
A consemnat Dan Vîlcea.

Cine nu a păcătuit să ridice piatra

Ne aflăm la Centrul Cultural Carmen Sylva din Sinaia cu dorinţa vădită de a afla ce surprize ne pregătesc gazdele noastre pentru a fi convinşi ca şi altădată efortul de a veni până aici nu este în zadar.
Pentru aceasta stăm de vorba cu domnişoara Anca Hogea directoarea centrului – amabilă, bătăioasă, numai suflet – încercând să dezlegăm unele din misterele care planează asupra acestui edificiu cultural.

Rep. :Domnisoara directoare dorim de la inceput sa stabilim niste reguli pe care sa le batem in cuie, cel putin in acest interviu, care se vrea sincer, cu sufletul pe masa, deschis dialogului, fara partipriuri politice, lamuritor in multe privinte spre spaima celor care trag cu batul prin gard ca doar, doar or sa latre cainii. De acord?
A.H.: De acord! Sper sa nu fiti dezamagit cand o sa aflati ca acest edificiu prin tot ce-l defineste poate doar sa poarte secretele generatiilor de copii care au invatat aici. Alte mistere…?!
Rep:Credeti, tanara fiind, că e posbilă schimbarea unor mentalităţi, mai în fuga calului, să zicem aşa, ca acei din urmă să fie primii? Este necesar aşa ceva?
A.H.:Ne plângem permanent că dacă e ceva dificil de schimbat aceea este mentalitatea. Probabil că mentalitatea este rezultatul mai multor factori, educaţie, principii valabile în anumite perioade, structura interioară a fiecărui individ, atitudinea faţă de viaţă, faţă de evoluţie în sine… Nu există perioadă fără conflict între generaţii care se produce pe acelaşi fond al mentalităţilor aflate pe frecvente diferite.
Rep.:Sunteţi de acord că verticalitatea unui popor este dată de cultură?
A.H.:Da. Un popor este definit de cultura lui. Dar cultura este un element care se compune din educaţie, din respect faţă de ceea ce înaintaşii au lăsat, din hărnicie, este consecinţa creaţiei, a iubirii, a înţelepciunii, cultura este istorie. Cât de vertical poate fii un popor situat geografic aşa cum este România? Mi-aţi răspunde Serbia. Ei bine cred că noi faţă de alţii suntem când intelepţi, când abili, când umili, când conştienţi de faptul că nu putem schimba o istorie pe care n-o scriem noi mereu. Dar verticali am fost şi dovedim acest lucru prin faptul că existăm, puţin mai mici (fără Basarabia, Nordul Bucovinei…), dar suntem aici. România EXISTĂ, TRĂIEŞTE, CREEAZĂ. Noi ne alăturăm procesului de a scrie cultura României, şi-i suntem datori cu asta.
Rep.:Vă rog să lămuriţi ce înseamnă la urma urmei Centrul Cultural Carmen Sylva! Unii zic că acest centru este prea departe de … centrul oraşului. Alţii susţin sus şi tare că ei nu pot să doarmă până n-or vedea din nou, aici, o şcoală elementară, ca pe vremuri când bunica era fată. Zilele trecute un grup de cetăţeni nu contenea să bată cu pumnul în masă afirmând sus şi tare că toată treaba cu acest centru cultural este una politică. Vă rog să puneţi degetul pe rană!
A.H.:Dumnezeule mare! Ce poate să însemne un centru cultural? Domnule Ciutacu în acest an cultura sinăiană s-a întors din exil. Chiar dacă aici a fost şcoala timp de aproape o sută de ani, nu e vina nimănui că nemai fiind atât de mulţi copii, clădirea n-a mai fost folosită. Ce anume alegeţi ,o clădire aflată în paragină,care nu mai era de mult şcoală sau un centru cultural modern? Şcoala educă, modelează caractere şi creează indivizi care vor dori poate mai târziu să fie primi în lumea asta. Şi un centru cultural are aceeaşi misiune. Nu s-a înlocuit o şcoală cu ceva de care să ne fie ruşine. Carmen Sylva a crezut în menirea omului de a crea şi pentru asta cred că acum ar fii mândră de rezultat. Centrul n-a fost făcut pentru un partid, a fost făcut să-i primească pe membrii comunităţii, să-i invite să-şi imagineze, să construiască, să se relaxeze, să-şi amintească. Realizăm proiecte şi programe pentru sinăieni şi nu numai. Mulţi dintre cei care au vizitat acest centru au plecat cu promisiunea că vor reveni. Că e prea departe de centrul oraşului, că trebuia să fie şcoală, că nu mai ştiu ce anume se spune…. Cuvinte, oameni… CENTRUL CULTURAL CARMEN SYLVA EXISTĂ. Cine nu a păcătuit să ridice piatra! Cine a oferit o alternativă acestui centru? Cine s-a zbătut pentru cultura sinăiană? Cine întrebă unde anume îşi are sediul cultura? Oamenii ştiu răspunsul şi mai ales iubesc rezultatul. Nemulţumiţi vor mai fi şi vor mai bate cu pumnul în masă, acest gest marcându-le existenţa, făcându-i să ducă cu ei sentimente negative care îi va încărca şi mai tare şi-i va face urâţi şi ursuzi.
Rep.:Vă rog să ne spuneţi ce îşi propune Centrul Cultural Carmen Sylva să facă pentru ca el să dăinuie peste timp?
A.H.:Interesul nostru pentru însufleţirea centrului este evidentă. Ne străduim şi gândim programe care să creeze un anumit stil de viaţă, altul decât până acum. Prioritară este promovarea imaginii oraşului cu tot ceea ce presupune ea. Programul Sinaia Reşedinţă Culturală de Vară a României este începutul unui lung proces de transformare şi are datoria să încurajeze comunitatea să dezvolte şi să imagineze prin acţiuni culturale, şi promovează manifestări accesibile tuturor categoriilor de public. Obiectivul principal se referă la îmbunătăţirea sentimentului de mândrie locală. Umblăm la mentalităţi? Dacă trebuie facem şi asta, dar este esenţial să conştientizăm, să spunem cu voce tare că NOI SUNTEM SINAIA. Mesajul programului este: Sinaia culturală-Sinaia forever, deoarece se va desfăşura între două evenimente importante 21 mai - Ziua Mondială a Culturii şi 27 septembrie ultima zi din Festivalul Sinaia Forever, ediţia 2009.
Avem proiecte în cadrul programului care vor purta de asemenea mesaje clare şi directe. Important este să avem şi bani.
Nu am făcut niciodată acţiuni de dragul faptelor care trebuie să rămână. Am încercat să construim ceva bun şi am avut în vedere criterii din care pot să amintesc pe primele două, ca importanţă, Omul-dorinţa lui şi Calitatea. Mă bucur dacă ajut şi eu la consolidarea culturii neamului meu. Asta este, probabil, menirea existenţei mele. Nu întâmplător m-am născut la Sinaia şi nu întâmplător administrez activitatea culturală. Trebuie să fac bine ce fac, asta am învăţat de la părinţii mei. Şi tot de la ei ştiu ca atunci când promiţi ceva trebuie să realizezi ceea ce ai promis, e datorie de onoare.
Sinaia trebuie să trăiască mândră şi culturală.
Rep.:Aveţi bani suficienţi pentru ceea ce v-aţi propus să zidiţi în conştiinţa şi-n sufletul oamenilor doritori de cultură?
A.H.:Da. În anul 2008 am avut un buget foarte bun şi s-a văzut că am reuşit să ne îndeplinim obiectivele. Anul 2009 este important şi mă gândesc că nu va mai fi atât de generos şi spun acest lucru raportându-mă la criza financiară mondială. Dar să sperăm că va fi bine. Programul trebuie făcut.
Rep.:Ce părere aveţi, cel care deschide o dată uşa acestui centru o va deschide şi a doua oară?
A.H.:Ar trebui să-i întrebaţi pe comsumatorii de cultură dacă ne ridicăm la pretenţiile lor. Deja se conturează un public avid de acţiuni, oameni care ne mulţumesc şi cel mai important care revin. Datoria noastră este să ţinem uşile larg deschise.
Rep.:Haideţi să picăm de acord că nostalgiile îşi au rostul lor. După mine sunt benefice când ele sunt deasupra prezentului din care cauză trebuie să ne raportăm la ele, să le mai întrebuinţăm o dată dacă se poate spune aşa. Ei bine, Casinoul în mintea unora, înseamnă apogeul culturii în Sinaia. Cât adevăr şi câtă nedreptate sunt în acest moment istoric aflat în imediata vecinătate a parcului Ghica? Umbra Casinoului cade peste Centrul Cultural Carmen Sylva?
A.H.:Nu, umbra Casinoului nu cade peste Centrul Cultural Carmen Sylva şi nu mă hăituieşte nici pe mine. Am prins cultura în Casino câţiva ani, dar părinţii mei şi sinăienii de vârsta lor ştiu mai mult şi mi-au spus. De asemenea domnul Moise, director pe atunci ne-a vorbit de acea perioadă. Da, a fost un apogeu al culturii care se petrecea şi pe fondul unei efervescenţe culturale la nivel naţional, în acei ani. Sigur nu este puţin lucru să ai un astfel de edificiu la dispoziţie. Nu putem spune, însă, că trecutul este deasupra prezentului. Trăim în alte vremuri. Casinoul îşi are perioada lui, Centrul Cultural Carmen Sylva trăieşte acum. Nu pornesc la drum de pe poziţii egale, drept pentru care nu putem judeca aşa. Publicul este altul, deschiderea lui faţă de actul cultural diferă …
Rep.:Domnişoara directoare ce părere aveţi, scaunul puterii este odihnitor? Îl modifică pe individ? De ce plâng unii după el atunci când nu-i mai simt căldura ameţitoare?
A.H.:Depinde cum primeşti puterea. Dacă simţi că e datoria ta să te implici atunci primeşti funcţia ca pe o responsabilitate. Dacă faci bine ce faci şi eşti permanent în competiţie cu tine atunci nu ai timp să te împăunezi. Trebuie mereu ca totul să iasă aşa cum îţi doreşti , să-i asculţi pe colegii cu care trebuie să faci echipă. Tu conduci echipa dar faci parte din ea, te implici în fiecare proiect, creezi strategii împreună cu ei şi fiecare greşeală ţi-o asumi tu primul. Răspunderea pentru fiecare activitate este în primul rând a mea şi dupa aceea a colegilor. Eu stau în faţa crizelor care pot apărea şi încerc să le rezolv, dar n-aş putea fără să-i ştiu pe ei în spate. Colegii mei sunt oameni foarte buni, care mă susţin atunci când obosesc. Totul între noi se bazează pe respect şi educaţie. Şi rezultatele se văd. Te schimbă funcţia, te uzează, te consumă, pe mine m-a făcut mai aspră, mai neîncrezătoare, dar mai bine spun că m-a maturizat. În acelaşi timp cred că nimeni nu-i veşnic pe un astfel de scaun. Oricât de bun ai fi există posibilitatea să trebuiască să pleci, dar dacă ai încredere în puterile tale reuşeşti oriunde te-ai duce. Sigur că nu-i comod să pleci dintr-un loc unde consideri că mai ai ceva de făcut, unde ţi-ai armonizat visul cu realitatea, unde salariul este unul bun. Dar mergi mai departe, îţi continui drumul pe care-l ai de parcurs. Probabil Dumnezeu are pentru tine o altă misiune.
Rep.:Îi e cumva frică domnişoarei directoare de ultimele zvârcoliri ale şarpelui, în amurg, că tot ne vorbeaţi atât de frumos de bunica dumneavoastră de la ţară?
A.H.:Nu am avut, din păcate nicio bunică la ţară. Una dintre ele, cea din partea mamei a locuit în oraşul Buzău, iar cea de-a doua, din partea tatălui a locuit la Sinaia, cu noi în bloc. Bunicile mele amândouă au fost femei extrem de puternice, una a crescut nouă copii şi cealaltă cinci. Au fost femei corecte şi muncitoare, una lucra pământul, cealaltă cosea pentru o cooperativă de la Breaza. Una a trăit 84 de ani, cealaltă 83 de ani. Amândouă şi-au educat copiii după principiile acelor vremuri, principii sănătoase şi benefice în conturarea personalităţii. Bunica paternă era din comuna Ocina (azi Adunaţi), dar s-a mutat la Sinaia atunci când tatăl meu era foarte mic. Îmi amintesc de verile pertecute cu ea atunci când îi vizitam rudele rămase acolo. Zona este extraordinară şi în amintirea mea oamenii erau buni şi primitori. Odată s-a întâmplat ceva: eram şi cu tata în grădina pe care o avem acolo şi bunica i-a spus tatălui să ia câţiva bolovani dintr-un loc şi să marcheze cu ei hotarul grădinii.Tata s-a aplecat şi ridicând o piatră s-a speriat sărind în lături. Era acolo un şarpe, negru. Bunica a spus: Nu vă temeţi e şarpele casei! pe locul de unde tata a ridicat piatra fusese casa în care au locuit înainte să plece definitiv la Sinaia. Deci, înţelepciunea bunicii mele îmi spune să nu mă tem de şarpe, mai ales dacă el este aproape de amurg.
Rep.:Domnişoara Hogea, e toamnă. Se dezghioagă nuca; îi auzim fisura. Ştiu că în pomul fără roade nu dă nimeni cu pietre. Nu vă e teamă că uneori sunteţi ţinta tuturor?
A.H.: Domnule Ciutacu să nu exagerăm. Nu sunt un pom prea roditor, dar îmi place să cred că am făcut ceva până acum. Hai să rămânem la ideea că e toamnă şi nuca îşi descoperă miezul. Mi-e dor de copilărie!
Rep.:Nu mi-aş ierta niciodată dacă am termina acest interviu şi nu v-aş întreba, şi nu mi-aţi răspunde răspicat: ce sentimente aveţi când vă /nu vă deschid uşa membrii Cenaclului Lucian Blaga, copilul teribil
care uneori vă sparge geamurile, alteori vă sădeşte flori, îşi revendică jucării sau vă oferă stele?
A.H.:Cenaclul Lucian Blaga este copilul care s-a născut acum cincizeci de ani din entuziasmul unor rebeli care doreau şi aveau ce scrie şi unul dintre aceşti tineri talentaţi este, după ştiinta mea, domnul Stelian Tăbăraş. Acesta însoţit de prieteni s-au întâlnit pe unde au putut o bună perioadă de timp, după care domnul Radu Moise le-a oferit un spaţiu la Casino. Aşa s-a născut cenaclul. Acum, la cei cincizeci de ani de viaţă ar trebui să fie un bărbat viguros şi înţelept, la casa lui, cu familie şi copii. Ieşind din poveste vă spun că membrii acestui cenaclu vin la centrul cultural ori de câte ori poftesc, uşa le este deschisă. Eu mă bucur că am putut edita acum câţiva ani singura antologie care cuprinde creaţiile lor, Dreptul la Timp se cheama. Eu nu judec atitudini şi nu comentez decizii care nu-mi aparţin. Sunt oameni valoroşi acolo care şi-au publicat creaţiile. Nu la mine este răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
Rep.:Că finalul se apropie vă rog să ne spuneţi ce defect uman vă deranjează cel mai mult?
A.H.:Defectele mele.
Rep.:Iată sfârşitul acestei plăcute convorbiri de circa o oră. Va rog să nu punem punct înainte de a ne spune dacă ştiţi cât de greu se construieşte ceva în viaţa asta?
A.H.:Nu cred că deţin tot adevărul dar încep să aflu, să simt. Până acum m-am construit pe mine cu fiecare gest, cu fiecare succes, cu toate eşecurile, cu întâmplări fericite, cu deziluzii, cu oameni, cu nervii lor, cu furia mea, cu părinţii şi cu fratele meu la temelie şi cu iubirea drept scut de apărare. Am mult de parcurs în lumea asta, mult de construit şi mult de învăţat. Şi dacă până acum am parcurs drumul ajutată fiind de propriile forţe şi de multe ori de oameni buni, oameni trepte şi oameni punţi aşa cum îmi place mie să le spun celor care mi-au influenţat destinul, înseamnă că pot să merg mai departe.
Răscolit de cele discutate, de-acuma ştiu, Centrul Cultural Carmen Sylva - în prelungirea timpului de altădată - înseamnă pagini însorite de cultura pe care cei interesaţi le pot oricând parcurge cu privirea. Şi cu sufletul!…
Vasile Ioan Ciutacu

Interviu fără cravată: Despina Popescu – Director general complex turistic

Pentru început, vă rog să vă prezentaţi pe scurt cititorilor noştri.
Despina Popescu este, de fapt, Popescu Adriana Despina Valeria, adică… trei în unu, cum îmi place mie să spun. Sunt al paisprezecelea copil dintre cei născuţi şi ultimul dintre cei şase care supravieţuim. M-am născut aici, în Sinaia, într-o familie de oameni modeşti, dar cinstiţi şi foarte primitori. Asta se întâmpla în cea de-a doua zi de Crăciun a anului 1953, pe o zăpadă imensă, de peste doi metri, după cum spuneau părinţii şi naşii mei, la poarta spitalului din Sinaia, la şapte luni. Cu toate astea, am ajuns la o înălţime medie şi la o greutate peste medi, deci şi cei născuţi la şapte luni pot să se dezvolte normal. Fiind cea mai mică, am primit sfaturi de la fraţii mei (între mine şi cel mai mare diferenţa e de 20 de ani) dar deşi eram cea mai mică nu am fost ocrotita familiei. Adică eu eram cea care mergeam cu vaca, pentru că deşi stăteam aici aveam vacă, aveam capre, eram cea care trebiua să facă mâncare, cea care întindea rufele – în faţă, dacă erau curate, în spate, dacă nu arătau chiar cum îi plăceau mamei. Aşa ne-a crescut mama pe toţi, învăţându-ne să facem totul bine.
Cum v-aţi petrecut copilăria?
Copilăria am petrecut-o în cartierul Izvor, în care locuiam doar câteva familii pe atunci, cu care am rămas prieteni de o viaţă. În cartierul acela, pe atunci, practic nu aveam chei la case. Dacă îmi era foame şi eram în faţa casei altcuiva, mă duceam să mănânc acolo şi toţi eram la fel. Ne adunam toţi copiii, nu conta diferenţa dintre noi şi ne găseam distracţii şi jocuri comune. A fost o copilărie fericită, chiar dacă am fost crescută numai de mama, dar prin educaţia pe care ne-a dat-o ne-a făcut să nu simţim foarte tare lucrul acesta, iar ceea ce apreciez foarte mult la ea este faptul că, deşi a fost despărţită de tata, nu ne-a lăsat pe niciunul să vorbim urât de el.
Cum aţi fost ca elevă şi, mai târziu, ca adolescentă?
În clasa I şi a II-a nu am fost o elevă strălucită şi asta pentu că nu eram pe aceeaşi undă cu învăţătoarea  mea. Din fericire, în clasa a II-a ne-a fost adusă altă învăţătoarea, căreia îi port şi în ziua de azi un respect deosebit. De la dumneaei am învăţat să gândesc normal, să respect,  şi aşa am fost un elev mediu. Asta pentru că nu prea aveam timp să învăţ că mergeam cu vaca şi aveam grijă de vreo 5 nepoţi. Trebuie să recunosc că mereu eu mi-am cătat mentori. Dacă în clasele I-IV am avut-o pe doamna învăţătoare, la clasele V-VIII am avut chiar doi: pe dl prof Băncilă şi pe dl prof Cojoc. Atunci când am intrat la liceu, am descoperit familia Ghioca, pe care am apreciat-o foarte mult şi de la care am învăţat extem de multe lucruri. Recunosc că domnului profesor Ghioca îi port o recunoştinţă profundă pentru că eu am intrat la facultate cu banii dumnealui. Pentru că eu nu am vrut să merg la facultate, consideram că rostul meu este să merg la serviciu, să o ajut pe mama. M-am întâlnit cu dl profesor, i-am spus că nu merg la facultate pentru că nu am bani de tren, acesta mi-a dat aceşti bani, iar de ruşine m-am dus şi m-am înscris la ASE. După ce am intrat, m-am angajat la un restaurant, şi trei am am spălat vase şi nu mi-a fost ruşine să muncesc. În ceea ce priveşte adolescenţa, recunosc că nu am fost omul care a căutat distracţia. Mi-am crescut nepoţii, i-am educat, iar acum mă mândresc cu faptul că toţi sunt absolvenţi de studii superioare.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
Pentru că media cu care am terminat facultatea îmi permitea să îmi aleg ce post vreau, eu am decis să merg la OJT Sinaia pe post de economist. Am stat aici până în 1984. A trebuit să renunţ la acest loc de muncă şi să-mi caut altul mai bine plătit. Aşa se face că am ajuns să dau examen pentru postul de contabil şef la Şamota Azuga, examen pe care l-am luat  şi am contribuit la dezvoltarea făbricii până în 1990, când am venit la Cumpătu’ Furnica SA, am stat un an şi aici, după care nişte prieteni de-ai mei au vrut să facă un hotel şi aşa am ajuns şefă de şantier la Hotelul Mara. L-am deschis în 1995 şi am fost foarte mândră când lanţul  ’’Holiday In’’ ne-a cerut să ne integrăm şi noi cu acest hotel. De acolo am plecat la o unitate care imi este dragă, Hotel Alexandros din Buşteni, iar cum acest hotel merge foarte bine şi acum, iar mie îmi plac provocările, am decis să mă implic şi să fac Cota să fie ce era înainte de 1990.
Ce aţi face dacă aţi lua-o de la capăt?
Cu siguranţă tot turism. Pentru că asta îmi place.
Ce hobby-uri aveţi?
În afară de citit, fac goblenuri, am făcut peste 200.
Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?
Greu de spus, dar poate fi când mi s-a născut prima nepoţică.
Care a fost cel mai mare regret de până acum?
Faptul că la 32 de ani am fost la un medic care m-a diagnosticat cu o boală cumplită, regret că am avut încredere oarbă în acest medic, pe fondul acestei presupuse boli, m-am retras din viaţa personală, iar în acest fel nu am avut ce mi-am dorit cel mai mult: un copil.
Ce aţi face dacă aţi fi invizibilă pentru o zi?
Cred că m-aş duce în spaţiile unde se hotărăsc destinele oamenilor, ca să mă pot ghida pentru viitor, să ştii dacă poţi să ai înceredere în oamenii pentru care ai pus suflet.
Vă mulţumesc pentru timpul acordat.

A consemnat Dan Vîlcea

Interviu fără cravată: Paul Popa – coordonator principal la Centrul de Informare şi Promovare Turistică Sinaia

Paul Popa – coordonator principal la Centrul de Informare şi Promovare Turistică Sinaia

„Am petrecut cea mai mare parte a copilăriei pe afară, prin pădure”

Pentru început, vă rog să vă prezentaţi pe scurt cititorilor noştri.
M-am născut la Bucureşti, în octombrie 1962, la maternitatea „Griviţa Roşie”, fiind educatoare la grădiniţa uzinei. Imediat după aceea, deoarece tata avea serviciul aici, s-a mutat şi mama cu serviciul la Sinaia, la grădiniţa Uzinei Mecanice, aşa ne-am stabilit ân acest oraş cu întreaga familie.
Cum v-aţi petrecut copilăria?
Am avut o copilărie foarte frumoasă, de care îmi amintesc cu multă plăcere. Adesea, vorbind cu cei din generaţia mea, mi-am exprimat regretul că azi copiii nu mai au o copilărie ca a noastră. Sigur, impactul tehnologiri se răsfrânge asupra societăţii, azi mai toţi au telefoane mobile, I-Pod-uri, plazere, computere, iar ăsta e un lucru bun, dar nu mai stiu nimic de jocul acela cu cartoane, de „lapte gros”, de v-aţi ascunselea pe patru străzi, de multe jocuri pline de dinamism şi foarte frumoase la timpul lor. Noi ne petreceam mai tot timpul afară, pentru că după ce făceai temele, nu prea mai aveai ce să faci în casă. La televizor era doar un program pentru copii, desenele animate se repetau că le ştiam la un moment dat pe dinafară, aşa că nu aveam prea multe opţiuni. Spre binele nostru însă, ne-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei pe afară, prin pădure, pe munte, prin împrejurimi, în general.
Cum aţi fost ca elev şi, mai târziu, ca adolescent?
Am fost un elev obişnuit, normal. N-am fost nici cel mai bun dar nici printre codaşi. Mi-au plăcut mult limbile străine şi ăsta a fost un avantaj major în viaţa de adult. Părinţii m-au ajutat mult şi mi-au deschis calea, ca să zic aşa, iar eu le mulţumesc pentru asta. În rest, ce să mai spun? Am făcut şcoală în multe locuri, că aşa era vremea. Primele patru clase le-am urmat la „Carmen Sylva”, şcoală care acum a devenit centru cultural. Clasele V –VIII  le-am urmat la „George Enescu”, la vremea aceea liceu, dar treapta I şi a doua le-am urmat la Buşteni, la liceul de chimie. După bacalaureat, a venit însă armata…
Pâna atunci însă, am trăit o adolescenţă foarte frumoasă. Am fost generaţia discotecilor, atunci apăruseră primele discoteci mari, de renume şi cluburile, de fapt tot niste locuri in care se dansa şi unde au apărut primele încercări de flirt. Au fost ani frumoşi, plini de romantism şi de amintiri deosebite
Cum vi s-a parut armata?
În primul rând, lungă! Adică un an şi şapte luni. Ăsta e primul lucru la care m-am putut gândi. Am fost încorporat la Strejnic, lângă Ploieşti, la unitatea de artilerie antiaeriană, unde am făcut şi prima perioadă, cea mai interesantă, cel puţin aşa mi s-a părut mie, pentru că chiar am învăţat foarte multe lucruri noi, După primele trei luni, a venit partea mai piţin frumoasă. Atunci am înţeles că unii erau şefi, şi alţii subordonaţi, iar şefii puteau face orice cu aceştia din urmă. Şi chiar făceau ce voiau. Necazul e că nu era vorba de militarii de carieră, ofiţeri, subofiţeri, ci de caporali sau sergenţi, de soldaţi ca şi noi. Ei bine, ăştia puteau oricând să şteargă cu tine pe jos sau să te pună să alergi la 40 de grade cu masca pe figură cine ştie cât. Era o tâmpenie, că la final erai leoarcă de apă şi trebuia să te schimbi şi să speli tot de pe tine, altă problemă, că nu prea aveai unde. „Exerciţiul” nu te făcea mai bun, te făcea doar să-l urăşti mai mult pe ăla de deasupra ta.
În partea a doua, am reuşit să mă mut în oraş, la comandament, dar asta deoarece am cunoscut pe cineva, altfel nu mă muta nimeni. Acolo a fost mult mai bine, deoarece erau doar ofiţeri, majoritatea superiori, din comanda diviziei, oameni de altă calitate şi cu altă viziune, şi vedeau în noi un sprijin şi un ajutor pentru munca lor. Le mai cumpărai şi lor ba ziarul, ba laptele pe care trebuia să-l duci acasă, dar am învăţat iarăşi lucruri extrem de interesante. Până la urmă, însă, a trecut şi armata.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
În vara anului 1981, am dat examen la facultate, la limbi străine, dar n-am reuşit şi am plecat în armată. După aceea, am lucrat la hotelul „Montana” din anul 1983 până în 1985. La vremea respectivă începuse renovarea Hotelului¬¬ ’’Palas’’ şi am hotărât să lucrez acolo. La început am făcut multă muncă fizică, după care ne-au trimis la Bucureşti la Centrul de Formare şi Perfecţionare a personalului din industria hotelieră şi turistică. Am lucrat acolo 1 an şi 6 luni, după care m-am mutat cu serviciul la Dispeceratul  de cazare, unde am lucrat timp de 4 ani.  După asta a venit o nouă etapă în viaţa mea şi am ales să lucrez la recepţionier la ’’Internaţional’’ , avansând la funcţia de şef de recepţie la Hotelul ’’Alpin’’, unde nu am rămas foarte mult timp pentru că m-am transferat pe acelaşi post la ’’Montana’’, unde m-a prins şi Revoluţia. Din păcate lucrurile nu au fost roz pentru cei care lucram la respectivul hotel, mai ales că el a fost vândut unei companii din Cipru, iar noul proprietar a dat afară tot personalul. Şi uite aşa m-am trezit fără serviciu, după atâţia ani de muncă şi am fost şomer 2 ani de zile. Asta a fost pentru mine o experienţă traumatizantă , pe care nu o doresc nimănui. A fost o perioadă foarte grea, cu multe încercări nereuşite, iar când aproape ajunsesem la disperare, a apărut şansa acestui post de muncă unde mă aflu acum.

„Regret că nu am plecat din ţară când am avut ocazia”

Ce hobby-uri aveţi?
Am foarte multe. Trebuie să spun că îmi plac colecţiile, iar la acest capitol intră multe: îmi plac cărţile, îmi plac obiectele de artă, ador mişcarea pentru că sunt o persoană dinamică, îmi plac locurile noi, excursiille, timbrele . Pot spune că îmi place şi televiziunea, partea de cinematografie.
Cum arătă o zi din viaţa dumneavoastră?
Mă trezesc devreme, nu îmi place să dorm mult, la ora 7 sunt în picioare. Îmi fac toaleta de dimineaţă, îmi ud florile, iau micul dejun şi la ora 8 plec de acasă, iar de la 8: 30 intru în pâine, cum se zice. Încerc să rezolv toate problemele care apar până la 16:30 – 17:00 când se termină programul. După care merg acasă, ma văd cu familia, poate mai fac câteva cumpărături, iar sfârşitul zilei mă prinde în faţa televizorului şi de foarte multe ori adorm cu el aprins.
Care a fost cel mai fericit moment petrecut?
Nu a fost numai unul, evident că sunt mai multe, iar ele se leagă în special de realizările mele profesionale şi personale. Dar pot spune că am avut un moment fericit  când sora mea s-a căsătorit şi a plecat în Franţa. Dar unul dintre cele mai fericite momente a fost atunci când eram la un pas de moarte din cauza unor probleme medicale şi am reuşit să scap.
Care este cel mai mare regret?
Regretul este că nu am plecat din ţară când am avut ocazia, poate că viaţa mea ar fi mers în altă direcţie.Nu că nu aş fi mulţumit de cursul pe care îl am acum, dar simt că aş fi putut să fac mai mult . Un alt regret major este că nu am o familia a mea, dar poate aşa a fost să fie.
Ce aţi schimba în viaţa dumneavostră?
Ar trebui să dau timpul înapoi, asta e un lucru cert, dar asta nu se poate. Dar dacă aş putea, cred că aş fi mult mai atent cu mine şi cu evoluţia mea, mi-aş acorda mai mult timp mie.
A consemnat Dan Vîlcea

Interviu cu Veta Biriş: “M-am străduit să nu stric nimic din ce mi-au lăsat moşii şi strămoşii mei”

„Veta Biriş  a scos din lada cu zestre a neamului vechile cântece, ce au strâns în ele lacrimile, suferinţele şi năzuinţele de veacuri ale ardelenilor. Când cântă Veta, tresare orice suflet care mai are în el o sămânţă de simţire românească, se umezesc colţurile ochilor, îţi creşte inima că eşti român. Doinele sale sunt ca o rugă  către Dumnezeu, pentru a ocroti acest neam de vicisitudini, de pizmă, de duşmănii. Cântecele sale îmbărbătează şi-ţi dau tăria credinţei în dăinuirea acestui neam peste veacuri”. Astfel mărturiseşte Ion Moldovan în cartea biografică, dedicată Vetei Biriş şi intitulată „Cântecul vieţii”.
Cunoscuta interpretă de muzică populară, Veta Biriş, „Regina cântecelor moţeşti”, s-a născut într-o frumoasă zi de vară, 11 august, la Veseuş, judeţul Alba, un sat situat pe Valea Târnavei. La vârsta de 17 ani s-a măritat într-un sat vecin, Căpâlna de Jos, unde locuieşte şi acum, împreună cu soţul, alături de care împlineşte 40 de ani de căsnicie. De a lungul timpului, Veta Biriş nu şi-a părăsit satul natal, pentru că acolo, acasă, este cel mai bine. Acesta este, probabil, motivul pentru care cântecul popular a fost mereu aproape de sufletul ei.
Recent, am întâlnit-o pe solistă la Câmpina, cu ocazia Festivalului folcloric „Hora Prahoveană” şi nu am ratat ocazia de a-i pune câteva întrebări, pentru săptămânalul „Infomontan”.
– Bun venit la Câmpina, doamnă Veta Biriş!
– Bine v-am găsit! Sunt tare bucuroasă să vizitez oraşul dumneavoastră, care-mi place foarte mult. Mă bucur de această posibilitate pe care o am de a aduce cântecul nostru de acolo, din Ardeal, pe meleaguri câmpinene, aici unde ştiu că este foarte iubit.am satisfacţia să particip, pentru prima oară la „Hora Prahoveană”. Am întâlnit la Câmpina un public minunat, îndrăgostit de muzica populară, cu care am cântat, aş spune într-un glas, cântecele mele.
– Ce vă place la Câmpina?
– Ce-mi place, în mod deosebit? Am întâlnit foarte multă verdeaţă şi locurile de aici sunt foarte frumoase. Seamănă cu locurile noastre din Ardeal, din Munţii Apuseni şi nu pot decât să mă bucur de aceste locuri minunate şi să vă spun  că m-au impresionat aceşti copii şi tineri care cântă şi joacă cu atâta dăruire. Se observă pe feţele lor cu câtă bucurie şi cu câtă dragoste privesc cântecul şi dansul popular. Am urmărit aceşti minunaţi copii, care duc, în continuare, tradiţia  neamului nostru românesc. Nu putem decât să ne bucurăm, că atâta timp cât ei sunt pe scenă, folclorul românesc nu va dispărea niciodată. Eu sunt optimistă şi, de fiecare dată, spun că folclorul este pe locul întâi. Din folclor se hrăneşte toată lumea, se inspiră toată lumea. Foarte mulţi spun că folclorul este pe cale de dispariţie. Niciodată, atâta vreme cât văd copii pe scenă, sau când la casele de cultură şi chiar în şcoli există copii care doresc să cânte, care doresc să joace româneşte!
– Într-o discuţie avută cu doamna Doina Işvanoni, director ştiinţific la Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, din Bucureşti, aceasta spunea că se doreşte să se creeze, la nivel de ţară, acele nuclee, prin care autenticitatea folclorul românesc să fie păstrată. Ce părere aveţi?
V.B. – Eu cred că există aceste nuclee. Eu m-am născut la ţară şi am rămas acolo  şi vreau să spun tuturor că acolo, în satul meu, se păstrează folclorul aşa cum a fost conceput el, mai ales că vin dintr-un sat renumit, Căpâlna, cunoscut prin acel dans al fetelor. De la grădiniţă şi până se mărită, fetele joacă în această „purtată” minunată. Şi aşa cum în satul meu se păstrează tradiţia, sunt multe sate în România unde folclorul se păstrează şi se transmite, din generaţie în generaţie, în forma lui autentică. Dacă am rămas acolo, la ţară, am observat tot mai uşor cum copiii din ziua de astăzi chiar îşi doresc acest lucru, acela să meargă să cânte şi să joace ţărăneşte. Am văzut la multe case de cultură că există generaţii de copii, care îşi doresc acest lucru. Nu pot decât să mă bucur din tot sufletul şi să fiu sigură că în acest fel folclorul nu va dispărea niciodată.
– Duce România lipsă de interpreţi de muzică populară?
– Nu lipsesc, din contră, sunt „câtă frunză şi iarbă”, numai că necazul este că televiziunile ar trebui să facă o selecţie şi să nu mai intre oricine în emisiuni să cânte
– Ce proiecte aveţi, prin care să contribuiţi la păstrarea tradiţiei folclorice româneşti?
– În afară de a înregistra cu casele producătoare de CD-uri, încercăm să ducem tradiţia folclorică mai departe. Îi ajut pe tinerii interpreţi ce caută, chiar şi în adâncul pământului, surse de folclor, care este inepuizabil. Oriunde te-ai duce, se mai găsesc oameni, care îţi mai pot spune cântece bătrâneşti. Pentru asta trebuie să îţi placă, iar nu tuturor le place folclorul. Lumea preferă lucrurile uşoare, ieftine, care au succes de moment.
–  Să ne întoarcem cu gândul, în timp, la vremea debutului pe scenă, ca solistă. Când se întâmpla acest lucru?
– Am debutat cu cântecul „Bădiţă de pe Târnavă” pe scena Palatului Culturii din Târgu Mureş , unde am reprezentat Regiunea Autonomă Maghiară Mureş, în 1967, la un concurs naţional „Dialog la distanţă”, unde, pot să mă mândresc cu acest lucru, am primit numai note de 10. Apoi am participat la concursul „Floarea din grădină”, unde „Cântecul Iancului” mi-a adus consacrarea, pentru că numele meu se leagă acum de acest cântec.
– Sunteţi supranumită „Regina cântecelor moţeşti”. Cum vi se pare acest nume?
– Eu nu m-aş considera o regină. N-am făcut niciodată vreo deosebire între mine şi oricare altă femeie. Doar atât, în plus, că ştiu să cânt.
– Ce ne puteţi spune despre cântecul moţesc?
– Moşii şi strămoşii noştri ne-au lăsat aceste cântece, cum este şi cântecul moţesc. Este de datoria noastră, a celor cărora ne-a dat Dumnezeu dar, să le ducem mai departe. Eu vin de la Alba-Iulia, dintr-o zonă încărcată de legendă, istorie şi binecuvântată de Dumnezeu. Pământul acela a fost odată udat cu sângele străbunilor noştri şi este de datoria noastră să îl respectăm, aşa cum am învăţat de acasă, ca pe ceva sfânt pe lume.
– Ce cântec al dumneavoastră vă reprezintă cel mai mult?
– Fiecare cântăreţ ar trebui să îşi aibă propriul repertoriu. Când cineva trece pe lângă o casă de cultură şi aude muzică din interiorul ei, spre exemplu „Cântecul Iancului”, atunci toată lumea o să spună: „Asta e Veta Biriş!”. Eu cred că acest cântec mă reprezintă.
– Ce înseamnă pentru interpreta de muzică populară Veta Biriş , zona folclorică a Albei?
– Eu mă mândresc cu faptul că provin dintr-o zonă de interferenţă: Mureş-Sibiu-Alba-Târnava Mică-Târnava Mare şi aici, beneficiem de un folclor foarte variat, începând de la baladă, doină învârtită, purtată, haţegană şi mă mai pot bucura pentru faptul că de pe Târnava Mică nu s-a lansat nici un cântăreţ. Eu am putut beneficia de toate cântecele frumoase pe care le are Valea Târnavei.
– Când spui Veta Biriş, imediat gândul îţi zboară la cântece cu tentă patriotică. Cum aţi ajuns să îndrăgiţi acest gen de cântece şi să le includeţi în repertoriul dumneavoastră?
– Noi, în familie am fost şapte fraţi. Tata a fost în cel de-al doilea război mondial, iar nouă seara nu ne spunea „Capra cu trei iezi”, el ne spunea poveşti din timpul războiului, iar fiecare poveste ne-o exemplifica cu câte un cântec, cum ar fi şi următoarele versuri: „Ne-ntoarcem iar biruitori/Ostaşii din Batalionul doi/Dar nu ne mai întoarcem toţi/C-avem răniţi, avem şi morţi/Şi-n munţii Tatra au căzut/Că Dumnezeu aşa a vrut”. Probabil, spunându-mi foarte multe cântece de felul ăsta, am început să le iubesc. Eram destul de mică ca să îmi dau seama de jocul satului, de învârtite. Eu ştiam doar despre astfel de cântece.
– Aveţi înregistrări?
– Legat de înregistrări, nu am foarte multe albume, doar vreo şapte-opt şi consider că dacă cei  care mă iubesc le ascultă cu drag, cred că sunt suficiente. Sigur că s ar putea înregistra, încă, destul de multe, dar este un sacrificiu material destul de mare.
– Aţi încercat să cântaţi şi alte zone folclorice?Ce alţi artişti vă plac?
– Îmi place foarte mult Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Lucreţia Ciobanu. Nu am prea încercat să cânt alte zone, pentru că şi la nunţi şi la spectacole am participat mai mult în această zonă. Dacă mergem în alte zone, ei ne cheamă pentru a asculta cântecele noastre din Ardeal.
– Ce tineri interpreţi credeţi că pot deveni nume marcante în folclorul românesc?
– Eu am descoperit, nu de multă vreme, pe Ciprian Istrate şi sunt tare bucuroasă că, de curând, am reuşit să înregistrez un album împreună cu el. Vreau să vă spun că toată lumea este încântată de acest album şi toată lumea se miră de vocea lui minunată. Eu sper ca într-un timp destul de scurt să se audă de vocea lui Ciprian Istrate.
– Veniţi din Căpâlna, sat cunoscut prin „Jocul fetelor de la Căpâlna”. Care este istoria acestui frumos dans popular?
– Eu ştiu despre acest joc de la oamenii satului şi mai ales de la femeile foarte bătrâne, care povestesc despre acest dans al fetelor de la Căpâlna, cum a luat el fiinţă. Pe când se făcea încă „Jocul la şură”, atunci când ceteraşii luau o pauză, să mai bea câte un pahar de vin, fetele, ca să nu stea „gură-cască”, se prindeau în acest joc al fetelor. Este un joc doar al fetelor, pentru că, atunci când una dintre acestea se mărita, nu mai putea juca în acest joc. Aşa a luat fiinţă acest dans şi acesta este de foarte multă vreme.
– Cum e viaţa unui artist de muzică populară?
– Viaţa este şi grea şi frumoasă, vorba poetului Lucian Blaga „uşor nu este nicicând”, dar, de dragul cântecului, uităm tot ce este greu şi ne rămân numai amintirile plăcute.
– Aţi regretat vreodată că v-aţi ales această meserie?
– Eu cred că ea m-a ales pe mine, n-am ales-o eu pe ea. Dumnezeu mi-a dat darul şi mulţumesc şi mamei pentru acest dar, cel mai frumos dar de pe Pământ, pe care mi l-a dat şi de care mă bucur şi prin el să îi pot bucura pe cei care mă ascultă.
– Aţi făcut vreun compromis pentru a ajunge ceea ce sunteţi acum?
– Nu am făcut niciun compromis, pentru că nu am nevoie de aplauze false. Am un repertoriu minunat şi am urcat pe scenă cu piese care să mă reprezinte. Am cântat şi în ţară şi în străinătate. Ultima oară am fost plecată timp de două luni, în Canada şi America, împreună cu Ştefan Hruşcă. Am colindat aproape toată America, unde am fost primiţi de publicul român într-un mod foarte plăcut.
– Ce alte preocupări aveţi, în afara muzicii?
– Singura meserie pe care o practic este să cânt şi îi acord foarte mult timp, pentru că îmi place. Însă, atunci când sunt liberă, mă ocup cu grădinăritul, gătesc, am foarte multe preocupări.
– De ce Veta Biriş nu şi-a dorit confortul de la oraş şi a preferat să stea la ţară, pe plaiurile natale?
– Este foarte frumos să nu îţi părăseşti locurile natale, cel puţin aşa văd eu lucrurile, pentru că eu acolo mă simt foarte bine, acolo sunt mai  lângă rădăcina folclorului. Dacă locuiesc în mijlocul oamenilor aceia minunaţi, de la care îmi culeg eu repertoriul, le mulţumesc, pentru că numai datorită  lor putem noi, astăzi, beneficia de cântecele frumoase pe care ei încă le mai ţin minte şi ni le spun. Sunt foarte mult plecată şi în timpul care îmi rămâne liber mă simt foarte bine acolo, în casa mea de la ţară. Mă simt bine să fiu alături de familia mea şi să îmi gospodăresc grădina, florile, să mă duc la pui, la porci, să am grijă de toată gospodăria, atâta cât îmi permite timpul. Evident că în mare măsură mă ajută soţul meu, iar cei care mi-au călcat pragul au fost încântaţi.

A consemnat  Valeriu Totti

Interviu fără cravată: Valentin Căciulă – director de marketing complex turistic

Pentru început, vă rog să vă prezentaţi pe scurt cititorilor noştri.
M-am născut în Sinaia, la 1 august 1954.  Pentru că locuiam pe strada Furnica, am fost obligat de mic să-mi pun schiurile în picioare ca să merg la şcoală. Aşa că primii paşi pot spune că i-am făcut pe schiuri.
Cum v-aţi petrecut copilăria?
Copilăria mi-am petrecut-o în pătura oamenilor săraci. A fost o copilărie grea, trebuia să merg cu tata să-l ajut la zugrăvit, aşa câştigam şi eu ceva bani cu care îmi puteam cumpăra câte ceva. Aşa a fost situaţia, ai mei nu erau nişte oameni înstăriţi, mama lucra cameristă la hotel Păltiniş iar tata era zugrav particular. Nu am avut o copilărie fericită, dar am fost ambiţios, am muncit ca să reuşesc ceva în viaţă şi, poate, am dovedit acest lucru din primii ani de sport.
Cum aţi fost ca elev şi, mai târziu, ca adolescent?
Şcoala primară a fost destul de dificilă. Nu eram un copil prea ascultător şi chiar nu mi-a plăcut şcoala. În clasa a patra am rămas repetent pentru că nu m-am dus deloc la şcoală. Plecam de acasă, dar ascundeam ghiozdanul şi mă duceam la antrenamente la schi. Asta până când doamna învăţătoare a venit acasă la noi şi i-a adus mamei vestea că eu sunt repetent din cauza absenţelor. Vă daţi seama ce a urmat: bătăi, nuiele şi privaţiuni legate de lumea schiului, pe care o iubeam cel mai mult. Ca să fie sigură că nu mai merg totuşi la antrenament, mi-a tăit schiurile cu toporul. După aceea, însă, antrenorii mi-au adus altă pereche de schiuri, iar eu am schimbat locul de depozitare!  Le păstram la un vecin, domnul Vulpe, maestru al sporturilor. Acasă îmi era frică să le mai ţin, dacă mai făceam vreo boacănă şi le tăia mama şi pe acelea? Mai târziu am reuşit să le demonstrez şi părinţilor, care erau cei mai severi în abordarea aspiraţiilor mele, că pot face ceva. Părinţii nu mă vedeau un sportiv de valoare, ei doreau să ajung muncitor la MEFIN, ăsta era viitorul pe care îl doreau pentru mine, să ştie ei că muncesc undeva şi am un salariu fix. În adolecenţă, ca toţi tinerii, aveam şi eu aspiraţii spre mai bine, aveam şi fiţe, chiar dacă atunci erau altele faţă de cele de astăzi. Pe atunci puneam accent pe felul în care ne îmbrăcam. Eu încercam să am costumele de schi cele mai sofisticate, de la geacă, la mănuşi şi pantaloni. Pentru mine, fiecare detaliu mi se părea important. Adolescenţii de atunci încercam să procurăm echipament de la străinii care veneau aici pentru schi. La plecare, efectiv cerşeam să ne vândă o pereche de schiuri, de mănuşi sau de bocanci, o geacă sau o pereche de pantaloni. Probabil obiceiul ăsta s-a moştenit până astăzi, doar „aspiraţiile” sunt altele, în special maşini. Încercăm să copiem Occidentul…
Pote că cel mai frumos lucru din adolescenţă a fost faptul că am reuşit să împart schiul cu eleganţa. Şi eleganţa de pe stradă am avut-o şi pe pârtie. Şi astăzi se vede că mă pot remarca oricând dintre alţi turişti, indiferent pe ce pârtie aş fi.
Cum vi s-a părut armata?
Am fost încorporat la brigada de la Braşov, apoi am fost mutat la Ghimbav, unde am stat 30 de zile îmbrăcat civil, eu fiind ăla „şmecher” care se ducea la clubul sportiv al armatei! Pentru că eram îmbrăcat civil, caporalii – conform mentalităţii vremurilor – m-au şi luat împrimire: „A, tu eşti ăla şmecher?  Ia treci la mătură!”. Apoi, oră de „conducere” cu valiza pe sub pat, curăţat de veceuri cu periuţa de dinţi şi tot felul de prostii de armată. Timp pierdut!
Totuşi, după alea 30 de zile am fost transferat la club, unde am mers la antrenamente un sezon, apoi m-am eliberat de la depozitul de lubrefianţi de la Timişu de Jos. Totuşi, a fost frumos, că am prins două spartachiade militare, odată îmbrăcat pompier şi odată vânător de munte. Mie mi s-a părut cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Şi „papa” bun, şi timp liber, şi bani, mai vindeam câte un butoi de benzină… ce mai, aveam mai mulţi bani decât în civilie. Cea mai şocantă întâmplare am trăit-o după participarea la o probă de triatlon. Existau atunci în armată ofiţeri de contrainformaţii. Nu ştiu care dintre ei m-a fotografiat cu soţia unui vechi coleg de schi, Nelu Juncu, care trăia pe atunci în Olanda şi a zis că am divulgat secrete militare . M-au arestat, m-au băgat la bulău pe ţambal,unde am stat o noapte, chiar noaptea dinaintea finalei la proba de slalom. Adică în loc să mă odihnesc, am stat pe ţambal toată noaptea!  Noroc cu un fost coleg, care era comandantul gărzii şi care mi-a adus mâncare. Dimineaţa, a venit generalul: „Căciulă, ce-ai făcut? Ai rupt-o în fericire, dacă nu câştigi titlul de campion naţional pe armată, te trimitem la Zalău, la batalionul disciplinar!” E lesne de înţales cam cu ce stres am plecat la concurs! Din fericire, doamna pentru care fusesem acuzat cu o zi înainte m-a ajutat şi mi-a dat schiurile soţului, nişte Rossignol ST 650, ţin minte şi azi, cu care am câştigat spartachiada. În prima manşă, mi-a sărit un schiu, că nu erau bine reglate şi am ieşit pe locul IV, dar în manşa a doua i-am bătut „cu ceasul de la gară”, şi am câştigat titlul pe armată. Şi am rămas cu o amintire frumoasă. Bine, bătăiţa de la carceră nu se mai monitorizează, că eram tânăr şi suportam mult. Am şi uitat, aşa erau vremurile de atunci! Astăzi, oamenii se eschivează să facă armata, măcar bine că s-a scos de tot, ca să nu mai piardă nimeni vremea şi să facă fiecare ce ştie mai bine.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
După armată, am luat viaţa în piept. Ştiţi, la uzină, cum era pe atunci. Mai un ciubuc, mai o furăciune, cum puteai să te porţi la MEFIN, când 99% erau din Comarnic! Trebuia să… te integrezi în colectiv! Aşa că şi noi, sinăienii, făceam ca ei, mai scoteam şi noi câte un fier din uzină ca să mai facem un ban în plus. Am muncit acolo 23 de ani ca electromecanic şi n-am fost niciodată membru de partid. Poate că atunci era mai bine la salariu să fii activist, dar mie nu mi-a plăcut, am preferat să fiu rebel. În 1993, am avut prima mare experienţă a vieţii. Am plecat la muncă, în Anglia, cu doar 300 de dolari în buzunar. Am muncit trei luni şi am făcut de toate: am spălat pahare, am pus gresie, am pus şi ţiglă pe case. Am câştigat însă în alea trei luni cât în uzină în cinci ani! Atunci am realizat ce înseamnă să fii parolist, să îţi faci datoria şi ce înseamnă civilizaţia. Respectând ceea ce am învăţat acolo, am reuşit să ajung astăzi unde am ajuns. Dacă ştii de ce te scolui dimineaţa, ajungi precis unde trebuie.
Ce hobby aveţi?
A fost, este şi va fi, până când voi închide ochii, schiul. Şi mi-a adus multe satisfacţii, dar cea mai mare relizare a mea este participarea de anul acesta la Campionatul Mondial din Dubai, unde am obţinut locul II pe naţiuni învingând marile puteri ale schiului mondial, America şi Rusia. Este un vis împlinit după 30 de ani de muncă în schiul românesc.
Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?
Am avut parte de multe de multe momente fericite, mi-ar fi greu să aleg unul anume, dar, în ultimii 10 ani, cu siguranţă a fost momentul cînd s-a născut nepoţica mea.
Care a fost cel mai mare regret de până acum?
Regret enorm că nu am plecat din ţară mai demult, când mi s-a oferit şansa să muncesc în Italia ca instructor de schi şi să iau o cabană împrimire, în Alpii Dolomiţi. Dar de trăit, tot în România mi-ar plăcea să trăiesc.
Vă mulţumim şi vă dorim mult succes în continuare.
A consemnat Dan Vîlcea.

Interviu fara cravata: Constantin Spurcaciu, directorul Casei de Cultura din Busteni

Pentru început, va rog sa va prezentati pe scurt cititorilor nostri.
M-am nascut la 11 ianuarie 1950 aici, la Busteni si tot aici am locuit si locuiesc, alaturi de parintii mei. Sunt mândru ca sunt cetatean al acestui oras montan, pentru ca noi toti cei care locuim aici avem avantaje pe care alti cetateni ai tarii nu le au.
Cum v-ati petrecut copilaria?
Copilaria am petrecut-o, firesc, tot aici la Busteni. A fost o copilarie frumoasa, farar griji majore. Împreuna cu alsi copii de seama mea cutreieram padurea, culegeam fragi si zmeura, jucam jocurile la moda în acei ani, ori bateam mingea pe Crina cât era ziua de mare. Am avut poate o înclinatie catre citit, pentru ca pe la cinci ani învatasem deja taina slovelor, cu ajutorul fratelui si sorei mele. Ba chiar învatasem si câteva cuvinte în limba franceza si în limba rusa, si mi-a prins bine mai târziu, deoarece am deprins aceste limbi, care mi-au folosit când am luat atestatul de ghid. Asa am avut ocazia sa vad mai multe tari.
Cum ati fost ca elev si, mai târziu, ca adolescent?
Nu as vrea sa fiu considerat lipsit de modestie, dar a existat o perioada în care rivalitatea mea cu alti colegi a fost un factor constructiv, deoare ce întotdeauna ne doream sa obtinem note mai mari, unii decât ceilalti, si sa acumulam cât se poate de mult. Asa se face ca între clasa I si clasa a VIII-a am avut medii peste 9,50 – 9,60 si am fost mereu printre premianti. Am fost prima promotie care am sustinut un examen de absolvire dupa primele opt clase, examen pe care l-am trecut cu 10. Am urmat apoi liceul la Sinaia, unde am intrat cu o medie de pestre 9,25.
Adolescenta nu s-a deosebit prea mult de copilarie, am avut parte de o familie unita si de niste parinti care mi-au dat atât cât trebuie sa primeasca un adolescent. Am avut însa si parte de unele privatiuni, neavând o situatie materiala deosebita. Nu am reusit sa merg întotdeauna unde doream, dar am facut excursii, am fost si la mare, am reusit sa-mi cumpar cartile dorite, pe care le savuram cu mare placere.
Dupa liceu, am dat examen la Drept unde doar un punct m-a despartit de facultate. Am trecut apoi printr-o perioada în care nu am relizat ca studiile superioare conteaza enorm de mult. Am plecat în armata, la vânatori de munte la Predeal, unde am descoperit si duritatile vietii. M-am calit însa, am facut si alpinism si am luat contact cu activitatea culturala. Aveam o gazeta de perete al carei redactor sef eram eu, am organizat concursuri, dar, în genera, în acea perioada, sportul, cultura si armata s-au împletit armonios.
Care a fost parcursul dumneavoastra profesional?
Dupa armata, am lucrat o perioada ca pedagog la Grupul Scolar din Busteni, apoi am fost administratorul unui complex turistic pentru tineret.  În continuare, timp de 19 ani am lucrat la Sinaia ca inspector principal si amai târziu ca sef de birou „Personal – Învatamânt” la Cooperativa „Prestarea”, o unitate care avea foarte multe sectii tn Sinaia, Busteni si Azuga. Acolo am luat iar contact cu activitatea culturala, pe care o faceam benevol, dar în care ajunsesem la o anumita performanta. Abordam zece genuri artistice, aveam un atelier de creatie de moda, aveam formatii de dans modern, dansuri populare, solisti vocali si instrumentisti si multe altele. În paralel, am obtinut atestatul de interpret de limba rusa si franceza si am reusesit sa calatoresc prin câteva tari europene si sa vizitez obiective istorice, turistice si culturale care mi-au ramas întiparite în minte.
Dupa 1990, am întemeiat o societate, si, chiar daca nu ma consider un bun om de afaceri, am reusit, timp de 10 ani, sa-mi asigur traiul de zi cu zi. Pâna în 2004 nu am facut nici politica, nemultumit oarecum de faptul ca asteptarile tuturor nu prea s-au confirmat în timp. Poate dintr-o joaca, am intrat în Partidul Umanist, devenit între timp Partidul Conservator, pe listele caruia am devenit consilier local în mandatul 2004 – 2008, iar din toamna lui 2006 am devenit directorul Casei de Cultura din Busteni. Aici îmi regasesc locul, iar activitatea o desfasor cu foarte mare placere.
Ce hobby aveti?
În primul rând, muzica. Eu am avut niste încercari în tinerete în sensul asta, acum cânt la muzicuta, dar îmi doream foarte mult sa învat sa cânt la nai. Cânt putin si la xilofon, si la ocarina. E drept, nu am facut performanta, pentru ca atunci când mi-am dorit sa învat sa cânt nici nu aveam posibilitati, dar muzica îmi place si când o cânt, si când o ascult.
Un al doilea hobby al meu este turismul. Îmi place sa calatoresc si am avut si aceasta posibilitate. Am vazut multe locuri minunate si am încercat sa le împartasesc multor prieteni de-ai mei experientele pe car le-am trait. De fapt, încerc  sa promovez turismul cultural, deoarece Busteniul, care este o statiune turistica foarte cunoscuta are nevoie si de asa ceva.
Cum arata o zi obisnuita din viata dumneavoastra?
De câtva timp, bioritmul meu s-a schimbat. Eram obisnnuit ca întreprinzator sa nu am un program foarte bine definit. Acum, ma trezesc dimineata la ora 6.00, apoi ma pregatesc iar la 8.00 încep programul, care uneori îmi ocupa întreaga zi, dar stau cu multa placere la Casa de Cultura, deoarece îmi place ce fac si îmi doresc sa relizam lucruri deosebite. Personal port în suflet o multumire sufleteasca pentru ceea ce s-a întâmplat în Busteni în ultima perioada.
Care a fost cel mai fericit moment din viata dumneavoastra?
E greu sa aleg un moment anume, deoarece am avut multe asemenea momente în viata mea. Cred totusi ca nasterea primului copil a fost, într-adevar, cel mai fericit moment, dar si nasterea fetitei mele, care a însemnat aceeasi mare bucurie, pe care o simte cu siguranta orice parinte.
Care a fost cel mai mare regret de pâna acum?
Îmi amintesc de toate admonestarile care mi se faceau, chiar de catre profesori pe care i-am stimat si îi stimez în mod deosebit, când îmi spuneau ca trebuie sa termin o facultate. Si am terminat-o, chiar daca mai târziu. Dar, pâna la urma, e bine si mai târziu decât niciodata.
Ce ati schimba în viata dumneavoastra de pâna acum?
Daca as putea da timpul înapoi, as citi mai mult, poate si pentru faptul ca acum cartea nu mai e privita ca altadata. Si as încerca, poate, sa scriu. În orice caz, daca eu nu am facut acest lucru, l-a facut sotia mea, si ne dorim foarte mult sa reusim publicarea primului sau volum de versuri. Si înca ceva: daca as putea da timpul înapoi, cu siguranta mi-asi ordona altfel viata.
Va multumim pentru timpul acordat si va dorim succes în activitatea dumneavoastra viitoare.

A consemnat Dan Vîlcea

Interviu fără cravată Dr. Constantin Roman – Tămăduianu, medic primar pediatru, şef de secţie la Spitalul Sinaia

Cine sunteţi dumneavoastră, domnule doctor?
M-am născut în judeţul Sibiu, în comuna natală a părinţilor mei, în anul 1949. Am locuit acolo cu familia până la vârsta de 8 ani, după care părinţii având serviciu intr-o zonă izolată, în plin munte, a trebuit să merg la scoală la Sibiu, unde am învăţat la celebrul liceu sibian de atunci, care era într-o competiţie cu celebrul liceu Lazăr,  Liceul  Domniţa Ileana,  ulterior şcoală generală, după nişte schimbări în structura scolară şi apoi celebrul liceu Octavian Goga, pânş am terminat acest liceu, în 1967.
Cum v-aţi petrecut copilăria?
Foarte frumos. Sibiul a fost pentru mine un leagăn de cultură, care mi-a lăsat în suflet o nostalgie şi acolo am avut şansa să am învăţători adevarate modele umane, profesori cu totul deosebiţi, care erau recunoscuţi pe plan naţional ca valori al spiritualitaţi româneşti şi sibiene.
Cum aţi fost ca adolescent?
Un copil obişnuit şi în perioada şcolii generale, a gimnaziului şi în liceu m-am integrat  ca toţi copiii din acea vreme. Era o perioadă cand am fost şi pionier, şi utecist, dar la acea vreme asta însemna particiarea la şcoala de artă, la casa pionierilor…  La vremea respectivă erau acelea cercuri celebre şi participam şi  la activităţi extraşcolare cu plăcere, pentru că erau nişte deprinderi pe care le dobândeai sub îndrumarea unor oameni care se dăruiau nouă şi ca modele, şi ca şanse de a ne învăţa ceva, şi cunoaştere.
Vă mai aduceţi aminte de prima dragoste?
Nostalgia acelor iubiri adolescentine nu le uiţi niciodată. Le-ai trăit la acel moment şi nu vorbeşti despre ele nicioadată, dar le trăieşti şi în prezent, şi în viitor.
Care a fost parcursul dumneavoastră profesional?
Am terminat în anul 1975 Facultatea de Pedriatrie, la acea vreme exista o facultate de pedriatrie. Nu exista nici o şansă pentru un medic atunci, nici chiar pentru ăia cu pile mari, să nu facă un stagiu la ţară.Şi dat fiind că soţia mea a fost prima pe ţară, am ales două localităţi apropiate, ca să fim o familie unită, renunţând la posturile care erau în localităţi mai răsărite gen Măcin,Tulcea sau, mai ştiu eu, Moineşti.Şi am ales în primul an judeţul Vâlcea, unde am avut o circumscripţie dispensar medical cu 27 de puncte, în care trebuia să îmi desfăşor activitatea; aveam o şaretă, aveam o salvare din primul an în care acea localitate fusese sediu de raion. Mai  era un liceu, o bancă agricolă, dar şi un spital - cămin – azil, în care am avut neşansa să fiu singurul medic prost – bun, cum eram atunci, să fiu numit şi cordonator al activitaţii acestui spital, care m-a cutremurat sub multe aspecte, vizavi de îngrijirea celor defavorizaţi. Am încercat să fac ordine la un mod foarte dur şi asta mi-a folosit ca lecţie de viaţă. Oamenii trăiau într-o sărăcie cumplită, dormeau cinci într-o cameră pe o saltea de paie şi pe câteva scânduri şi aveau un butoi cu varză, din care tăiau şi mâncau cu mămăligă sau cu turtă de tarâţe, deci oameni necajiţi, defavorizaţi. Asta te face să fii mai simţitor dacă ai cât de cât sigur ceva sentimente şi după un an am dat concurs şi am venit în Prahova. Nu am ales Ploieştiul sau alt oraş mare, am ales o localitate lânga Câmpina, unde era un dispensar foarte frumos, cu apartament pentru medic, cu gradină, acolo am crescut copiii trei ani de zile şi apoi am dat concurs, am facut specialitatea de pedriatrie în spitalul clinic Fundeni, la unul dintre marii profesori - porfesorul Goldiş, un mare pediatru. Atunci s-a luat vălul de pe pregatirea teoretică pe care o aveam şi am început să devenim practicieni. E un lucru extraordinar să ai nişte profesori modele, vreau să vă spun că în timpul studenţiei deja în generatia noastră aveam profesori care odată pe saptămână ne invitau şi stăteau două ore cu noi, făceam audiţie muzicală sau ne trimiteau să facem rost de bilete la operă, la filarmonică, prezentam ce expoziţii de pictură sunt în oraş, deci era o comunicare deosebită. Şi am avut mari profesori, Veranu,Păun, RaduValeriu Popescu,Dede Dragomir, oameni care au constituit şi au rămas adevarate modele profesionale şi nu numai umane.Profesorul Goldiş nu consulta nici un copil fără să aibă lângă el un stagiar ori un alt doctor la perfecţionare şi ne-a învăţat buna cuvinţă şi ne-a învăţat că noi trebuie să slujim pacientul şi că doctorul de asta a fost inventat, nu ca să primeasca ouă, nu ca să primească ţuică, nu ca să condiţioneze actul medical. Asta însă nu înseamnă că această breaslă poate fi hulită şi trataţi la gramadă toţi medicii şi sistemul care începe să se perfecţioneze nu are şi unele lacune, însă a generaliza e o mare greşeală şi a huli orice meserie nefundamentat este o altă greşeală. Dă-i şansa omului să îl apreciezi ca om întâi şi ia-l în diversitatea pe care o oferă fiinţa umană.
Ce hobby aveţi?
Am avut un hobby superb, arta fotografică. Am fost un îndrăgostit şi sunt iubitor al muntelui, am făcut alpinism, îmi plac sporturile, am făcut diverse sporturi, îmi plac foarte mult şi călătoriile, sunt  meloman în timpul liber, însă lipsa acestuia a fost unul dintre marii duşmani, de care m-am lovit şi mă lovesc mereu. Imaginaţi-vă că au fost perioade în care, de nevoie, o jumătate din viaţa dintr-o lună am petrecut-o în spital, au fost perioade în care am facut douăsprezece sau cincisprezece gărzi. Uneori şi randamentul scade, din din cauza suprasolicitării chiar dacă există dorinţa de a-ţi depaşi condiţia şi de a te implica în diverse alte proiecte chiar extra profesionale. În astfel de cazuri trebuie să procedăm cu măsură, dar eu am avut momente când am exagerat.
Cum arată o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?
Ora şapte fară cinci: intru în spital şi asta de ani de zile, vorbesc de majoritatea zilelor şi, de regulă, vin mai devreme în spital, pentru că sunt probleme cu adevărat multiple. În general sunt un tip care încearcă să se implice în rezolvarea problemelor, care ştie cât de importantă e activitatea la patul bolnavului, consultaţiile, impactul cu cei care nu cunosc încă legislaţia şi nu înţeleg că există verigile primare şi că medicul din spital trebuie să îngrijească şi  copilul internat în spital, şi cel care vine la internare. Acesta vine după ce a fost într-un sistem de triaj, selecţie şi trimitere către spital. Am încercat întodeauna să nu treacă zi de la Dumnezeu în care să nu încerc să mă informez în plus sub aspect profesional.
Cartea a fost una dintre marile pasiuni şi rămâne singura mea bogăţie. Nu mi-am dorit Mercedes-uri, vile şi altceva, şi apropo de o zi de muncă, când termini treaba nu te uiţi la ceas niciodată. Nu am fost omul care să citească ceasul şi am venit înapoi în spital pentru a-mi urmări cazurile la contravizită. M-am implicat în celelate activităţi legate sau nu de profesiune pâna seara târziu, cand aţipeşti cu o carte în mâna, te gândeşti la alte proiecte şi încerci să le defineşti pentru ca a doua zi să le pui în practică.
Care a fost cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?
E o întrebare cumplită. Privind în viitor, mă gândesc la nepotul meu, care face peste nu multe zile cinci ani, un moment absolut deosebit, un moment fericit. N-aş putea spune că pot alege o clipă a fericirii, cred că cumulul de clipe cărora le-am simţit valoarea, trăirea este mai important decât a face o alegere artificială. Poţi să spui că ai doi copii şi te-ai bucurat la naşterea unuia mai mult decât la a celuilalt? Deci nu poţi alege acel „cel mai fericit moment”!
Care a fost cel mai mare regret de până acum?
Nici greşelile nu mă fac să le regret, le recunosc şi încerc să învăţ din ele. Regret că lumea nu e mai bună…
Va mulţumim pentru timpul acordat şi vă dorim succes în activitatea dumneavoastră viitoare.

A consemnat Dan Vîlcea

Interviu: Vali Marinescu

- Domnule Vali Marinescu sunteti directorul executiv al Hotelului Sinaia si un foarte bun cunoscator al turismului romanesc si international. O sa va rog sa ne faceti o caracterizare sumara a turismului sinaian.

Turismul sinaian are ca principal segment, in ultima perioada de timp, turismul de business – tot ceea ce inseamna conferinte, simpozioane, intalnirile companiilor, traininguri s.a.m.d. Intr-un fel sau altul toate unitatile au perioade lungi de timp, in special prima parte si ultima parte a anului cand din acest segment de turism traiesc. Si, desi pare un paradox, trebuie sa il tratam ca atare, si anume faptul ca o statiune mentana se pregateste in special pentru turism de business. Am fi tentati sa credem ca atunci cand spunem turism montan noi ne pregatim la schi, la sporturi de iarna in general, la drumetii si alt gen de activitati in timpul verii. Dar cum unui hotelier ii sta bine sa faca un studiu permanent al cererii si al ofertei, sa vada influentele, tendintele si evolutiile care se manifesta pe piata, atunci cu totii ne-am adaptat acestei cereri si oferta noastra de turism s-a indreptat si s-a adresat in special acestui segment, pentru ca fiecare segment de turism inseamna o pregatire speciala. Asa cum spuneam e vorba de prima perioada a anului, de la sfarsitul lunii ianuarie si pana la sfarsitul lunii mai-inceputul lui iunie, inceteaza complet pe perioada de vara - lunile iunie, iulie si august, si se reia in luna septembrie, asigurandu-ne astfel si in perioada de extrasezon un grad de ocupare destul de bun a capacitatii de cazare. Din experienta nostra, faptul ca ne-am adaptat acestui segment, am obtinut rezultate foarte bune, in sensul ca am avut un grad de ocupare anuala care a oscilat intre 65 si 70 la suta ceea ce pentru un hotel dintr-o statiune montana – deci din provincie -  este un coeficient de ocupare foarte bun. Avand o capacitate mare aici se pun problemele de ocupare, in schimb pentru celelalte structuri de cazare maI mici e ceva mai usor. Pentru noi, pe perioada de vara, cea mai buna optiune a fost sa ne adaptam produsul si sa ne adresam unei piete straine, care in lunile iunie, iulie si august ne asigura continuarea la nivelul de 70% a gredului de ocupare.
 
- Am inteles ca turismul de business si cel extern sunt tinte primordiale, ce credeti ca se va intampla cu turismul clasic, cu turistul-turist care vrea sa vina la munte?

Acest tip de turist are o problema dupa parerea mea si pentru ca, am intalnit si ani in care, in lunile de iarna locurile de cazare erau insuficiente pentru schiori. In primul rand cred ca pentru turistul obisnuit care se adreseaza direct unei unitati de cazare, la momentul de fata suntem putin cam scumpi. Nu intram in detalii, tarifele n-i le dau in primul rand costul facilitatilor si celelalte elemente care le compun, dar cred ca pentru turistul individual oferta nostra este cam ridicata si atunci el isi face niste analize si opteaza pentru alte destinatii, din pacate nu in tara. Sa luam segmentul de iarna – care inseamna schiori. El isi face o analiza si spune: ma costa camera si masa atat la hotel, partiile imi ofera posibilitatile astea, pe care le stim, sunt relativ limitate si trage o linie la o socoteala sumara si constata ca i-ar fi mai bine daca s-ar duce la o pensiune in Austria sa schieze o saptamana. Nu este numai cazul in Sinaia, la fel stau lucrurile si in Poiana Brasov, poate chiar mai rau, deci este o problema generala. Din pacate pentru turistul individual am devenit scumpi, posibilitatile pe care i le oferim nu sunt la nivelul preturilor pe care le scoatem pe piata si atunci, din pacate, numarul lor devine din ce in ce mai mic. Nu ii ignoram, dar nu putem conta, cel putin acum si intr-un viitor foarte apropiat, pe un flux mai mare de turisti individuali romani.

-Cum vedeti turismul sinaian peste cativa ani? Se va dezvolta spre acest turism de business sau se va orienta catre turismul clasic?

Fara indoiala ca turismul sinaian evolueaza. Daca am prezenta cateva cifre statistice am putea demostra acest lucru. Au aparut pensiuni noi, chiar hoteluri, deci structuri de cazare noi care nu se justifica decat pe o crestere a numarului de turisti spre aceasta destinatie. Cum va evolua in urmatorii ani?! Eu cred ca va evolua cu siguranta, daca vreti separand cumva ofertele. Cred ca hotelurile, hotelurile mari cu peste 100 de camere, in continuare vor avea focusul pe acest segment si pentru turismul individual, care sper din tot sufletul sa creasca fosusarea va veni din partea pensiunilor, a unitatilor mai mici, carora cred ca le este si mai usor in a le satisface nevoile, pentru ca asa cum am subliniat unele sunt nevoile unui turism de business si altele ale unui turism individual. Cred ca intr-o perspectiva, pensiunile vor juca un rol important in atragerea acestui turism individual, iar hotelurile, asa cum sunt ele, cu capacitati de cazare mare, cu restaurante mari se vor adresa ani buni de zile de acum inainte acestui segment, neomitand nici avantajul pe care il avem ca suntem cea mai apropiata statiune de Bucuresti, ca principalul emitent pe piata noastra este Bucurestiul, ca cele mai mari companii actioneaza in Bucuresti. Cam asa as vedea in urmatorii ani, ramanerea pe acest segment pentru unitatile mai mari, pentru unitatile mai mici, cele care s-au infiintat si care fara indoiala vor mai lua fiinta, atragerea turismului individual care ii asigura cu siguranta necesitatile. 

Interviu realizat de Dan Vilcea

Pagina Urmatoare »