Alegeri amare

Gata cu campania electorala, gata cu alegerile. Balamucul asta o sa-l mai traim abia peste patru ani, care om mai trai… Balamuc? Poate exagerez, ca e un rau necesar. De fapt, pirn vot un popor îsi alege conducatorii, îsi alege viitorul, calea…
Duminica, românii au ales. Foarte bine, nu conteaza rezultatul cât timp e vorba de vointa populara. Si, poate, ma repet: fiecare natie îsi merita conducatorii, fie ei buni sau rai. Teoretic, deci, e bine, practic, însa, alegerile de la 30 noiembrie mi-au lasat un gust amar. Si iata de ce.
Am mai scris în paginile ziarului nostru despre importanta votului si despre necesitatea exercitarii acestui drept fundamental, câstigt cu greu, abia dupa 1989. Unii poate nu înteleg afirmatia, ca erau pre mici atunci sau nu erau deloc. Anul acesta ar fi trebuit sa voteze cei nascuti în 1990i, cei care nu stiu si nu vor sti despre comunism decât ce scrie în cartile de istorie, cei care nu vor cunoaste niciodata cartela de pâine si nici coada la lapte. Adica tinerii, viitorul tarii, generatia viitoare, o generatie proaspata, care nu a cunoscut constrângerile unei epoci austere. În ei, în tineri, ar trebui sa fie speranta, ei ar trebui sa ne faca sa vedem viitorul dincolo de orizontul limitat al vietii noastre pamântesti. Si, poate, chiar îl vedem, dar nu vrem sa credem. Tocmai de aceea, pentru ca am început sa-l întrevad, aceste alegeri mi-au lasat un gust amar.
Nu ma intereseaza rezultatul propriu zis, pentru ca acesta reflecta vointa majoritatii, dar ma doare nepasarea tinerilor care nici nu s-au gândit sa voteze, sau, pur si simplu, au tratat scrutinul ca pe un joc pe calculator. Îmi cer scuze daca  supar pe cineva, dar parerea mea ramâne aceeasi: dupa noi, biete umbre ale unor timpuri apuse, urmeaza generatia „messenger”, o generatienepasatoare, pentru care cititul e o corvoada iar scrisul fara taste aproape imposibil. 
E drept, nu toti tinerii sunt asa, dar exceptia confirma regula. Nu sunt conservator, am si eu un copil pe care chiar îl înteleg, cu care chiar ma simt bine în societate si caruia nu-i e rusine cu un parinte anost, conservator si cu vederi învechite. Dar nu pot întelege cum o generatie aflata le vârsta la care ar trebui sa traiasca numai pentru atingerea unor teluri proprii, prefera sa lase pe altii sa hotarasca pentru ei. Subliniez, nu rezultatul e important, ci faptul ca ei, tinerii, nu au nici o contributie la acest rezultat.
Poate ca rezultatul chiar reflecta vointa tinerilor, dar nici asta nu conteaza, atâta vreme cât ei, tinerii au lipsit de la vot. Poate ca asa s-a nimerit, sa fie dupa vointa lor, dar votul, soarta tarii, viitorul lor nu e un joc de ruleta sau o mâna de poker.pacat ca multi nu înteleg acest lucru, pacat ca o generatie întreaga traieste deja într-o mare lehamite si lasa luarea deciziilor majore în seama altora. Asa a ajuns România o tara îmbatrânita, o tara cu un tinert batrân sau, mai degraba, nascut batrân, un tineret dezinteresat de propriul viitor. Poate e crud ce spun, dar asta e adevarul. Dincolo de aberatiile pe care le vad pe forumuri legate de actiunea a vota sau nu, cu explicatii stufoase si tot felul de consideratii despre politicieni, trebuie înteles odata ca daca vrei sa schimbi ceva trebuie sa te misti, trebuie sa actionezi, trebuie sa votezi.
Acum au ales vârstnicii, tinerii nu au avut nimic de spus sau nu au stiut ce sa spuna. De ce? Pentru ca aceste cuvinte, vot , electorat, alesi, hotarâre, soarta, viitor nu se folosesc pe messenger, sunt prea lungi  si nu suporta prescurtari. În acest caz, ce pot sa mai spun? Dormi în pace, generatie „mess”! Iar dca v-am suparat, scz pls!!!!
Dragos Arsene

Gura lumii

Când în peisajul publicistic al unei zone apare o gazeta noua imediat apar si zvonurile. Bine, întâi apar întrebarile: a cui ofi, cine e patronul, ce interese are si câte mai pot trece românului prin minte. Apoi, daca nu se afla mare lucru, încep sa se traga tot felul de concluzii, unele chiar elucubrante.
Despre Infomontan s-a spus si înca se mai spune ca ar fi oficiosul nu stiu carui partid. Pe ce se bazeaza chestia asta habar n-am, iar cine a scornit-o nu ma intereseaza. Cert este ca e o prostie, atâta timp cât nu am elogiat în paginile ziarului nici un partid în mod specila si nici nu am atacat pe cineva anume. De ce am abordat acum acest subiect? Tocmai pentru ca suntem în campanie electorala si în paginile noastre apar materiale publicitare ale diverselor partide angrenate în cursa catre parlament, evident aflate în competitie directa. Ei bine, nici macar în aceste materiale nu am acceptat atacuri cu adresa, dând posibilitatea candidatilor sa se prezinte alegatorilor, dar fara a-si ataca adversarii sau partidele dni care acestia fac parte.  Am considerat ca astfel vom demonstra ca nu avem legatura cu nici o formatiune politica, nu suntem implicati politic, iar aparitiile diverselor personalitati din zona pe care încercam sa o acoperim sunt aparitii necesare corectei informari si nu au scopul sa ridice în slavi pe cineva anume si nici sa-i terfeleasca imaginea.
De fapt, înca de la început ne-am propus sa popularizam frumosul, sa facem cunoscute lucrurile si aspectele pozitive, în folosul acestei zone binecuvântate, aflata de-a lungul albiei Prahovei milenare. Presa de scandal exista destula in România, iar noua, celor care am pus putin suflet în aparitia Infomontan-ului nu ne place scandalul. E drept, nu toate lucrurile sunt roz, dar sunt si foarte multe lucruri bune. Daca am prezenta numai aspectele negative s-ar crea impresia ca toate merg prost si nu-i deloc adevarat. Sunt si aspecte pozitive care au fost realizate în ultimii ani si, cu siguranta, se vor mai realiza si altele. De aceea încercam sa scoatem în evidenta lucrurile bune, sa aratam ca si la noi treaba poate merge bie. Asa sevim interesul zonei, asa ne prezentam în fata turistilor, pe care trebuie sa-i atragem, nu sa-i speriem cu gogorite umflate, ca, vezi Doamne, ala care e implicat în nu stiu ce problema de interes public ne e noua antipatic. Nu asa trebuie sa se faca presa.
Noi încercam sa prezentam faptele si locurile asa cum sunt, în stiri plate, fara comentarii inutile si fara pareri personale. Ulterior, concluziile le puteti trage dunmneavoastra, cititorii, fara sa fiti subtil influentati de idei strecurate printre rânduri. Cu toate astea, chiar zilele trecuteam fost întrebat de cineva al carui partid e ziarul. De aceea m-am hotarât sa fac aceste precizari, de aceea am considerat ca era necesar acest editorial. E drept, pâna acum nu am criticat pe nimeni pentru ca, sincer, nu am avut de ce, chiar daca am avut ocazia. Dar ne-am vazut de treaba, si am mers înainte. A nu se întelege însa ca nu putem si critica, si chiar o vom face daca va deveni imperios necesar, în folosul dumneavoastra, al tuturor. Consideram ca pâna acum nu avem dusmani si asa vrem sa ramâna. Daca însa timpul, timpurile sau circumstantele vor produce si astfel de evenimente nedorite de noi, vom sti sa ne aparam interesele si o vom face ferm. Cam atât.
Dragos Arsene
Coda: „Acel destept va întelege” – Ioan Budai - Deleanu

Dragos Arsene

America a votat. România va alege…

Alegerile prezidenţiale din Statele Unite s-au încheiat cu victoria candidatului democrat Barack Obama în faţa republicanului John McCain. Preşedintele ales în noiembrie  va depune jurământul şi îşi va începe mandatul la data de 20 ianuarie 2009.
Barack Obama a obţinut marţea trecută o victorie istorică, devenind primul preşedinte ales de culoare şi cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, cu 338 de voturi electorale din 270 necesare.
Sistemul electoral american, neschimbat de aproape două sute de ani, este unul dintre cele mai complicate din statele democratice.  Alegătorii americani nu participă, tehnic vorbind, la alegerea directă a candidatului. Votându-l pe unul dintre aceştia, americanii aleg, de fapt, o listă de electori, reprezentandu-l pe fiecare candidat. Aceştia sunt reuniţi în ceea ce se numeşte “colegiu electoral”. Fiecare stat american are un anumit număr de electori, stabilit în funcţie de mărimea populaţiei. În aproape toate statele  câştigatorul votului popular primeşte toate voturile colegiului electoral din statul respectiv.
Cu toate aceste „dificultăţi” tehnice, americanii au votat masiv, iar prezenţa la urne a fost atât de mare, încât organizatorii s-au temut chiar de un posibil blocaj al procesului de vot. N-a fost, însă aşa, iar America şi-a ales preşedintele în persoana lui Obama, un cetăţean de culoare, care doar cu două decenii în urmă nici nu ar fi putut visa la o asemenea candidatură. Şi totuşi, cum a fost posibil ca în ţara în care a apărut Ku-Klux-Klanul, cea mai radicală organizaţie rasistă, să fie ales un preşedinte negru? Cu siguranţă, momentul a fost favorabil. Era imperios necesar ca noul preşedinte să fie un personaj care să dovedească lumii că Statele Unite vor deveni mai tolerante, că în America orice este posibil şi că  acolo oricare cetăţean poate avea un cuvânt de spus. Iar reacţiile internaţionale au dovedit că lumea întreagă a înţeles acest mesaj, a înţeles că americanii au ales schimbarea.
Aşadar, America a ales. Urmează… România. Dacă peste ocean alegerea unui preşedinte de culoare este o premieră, tot o premieră sunt şi alegerile din România, primele alegeri uninominale din scurta noastră istorie democratică. Acum avem, teoretic, şansa să schimbăm cu adevărat ceva, ba chiar să primenim jumătate din clasa politică.  Acest lucru e posibil tocmai datorită faptului că pe liste se vor regăsi mulţi oameni ai locului, oameni cunoscuţi în colegiile lor electorale, cu care vor vota alegătorii, în detrimentul numelor „grele” care altădată aveu rol de locomotivă pentru listele de partid. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să se întâmple, pentru că deja există încercări (din partea diferitelor partide) de manipulare a votanţilor, în sensul că se încearcă orientarea voturilor către un candidat anume nu că ar fi cel mai bun, ci pentru că e de la partidul X. Cât succes vor avea asemenea manevre rămâne să vedem pe 30 noiembrie. Cert este însă că până acum campania electorală e destul de calmă, chiar insipidă, exceptie făcând incidentele de la Ploieşti. În rest, însă, pace…
Nu sunt adeptul campaniilor cu scandal, dar parcă prea puţin se agită candidaţii. Nu ştiu nici cât cunoaşte electoratul despre alegerile uninominale şi cred că nici pe candidaţi nu-i prea cunosc mulţi, sau, mai bine zis, nu li se cunoaşte intenţia de a candida. Parcă şi la locale erau mai multe afişe electorale ca acum. Aşa, nu ştiu dacă chiar vom reuşi să schimbăm ceva, iar încercările de a orienta voturile către un anumit partid ar putea avea succes, situaţie în care toată tevatura uninominalelor va fi egală cu zero. Adică se va vota tot cu partidul şi nu cu omul.
Aşadar avem de ales dacă chiar dorim o schimbare, şi avem pentru prima dată şansa să o facem cu adevărat, sau ne scăldăm în continuare în acelaşi dolce farniente  în care cam zăcem de 18 ani, apoi să cârtim pe la colţuri încă patru ani, în care tot ne vom da cu părerea că nu s-a schimbat nimic. Şi chiar nu se va schimba, dacă noi toţi nu vom dori şi nu vom încerca acest lucru.
Aşa ar trebui să se întâmple, să mergem la vot şi să votăm oameni, nu liste. Din păcate, prevăde însă o altă catastrofă. Plictisiţi de politica românească din ultimii ani, oamenii nu prea vor călca pe la urne, iar absenteismul va înregistra cele mai mari procente din perioada postdecembristă, ca un vot de blam pentru politicieni. Numai că pe politicieni o să-i cam doară în cot de noi, că de ales tot se vor alege. Necazul e că în Parlament vor ajunge tot dinozaurii de până acum, în locul unei clase politice noi, aşa cum ar trebui să se întâmple. Şi când vom realiza acest trist adevăr, vom ajunge la concluzia că am rămas corigenţi la politică cel puţin patru ani…
Dragoş Arsene

Scena politică sau… politica scenei?

E bine la noi în Românica! Ce State, ce Anglie, ce Suedie? Vacs! La noi aici, pe plaiurile astea mioritice e ţara tuturor posibilităţilor. Cel puţin, asta e părerea mea! De ce? Păi o să vă spun imediat.
Acum, în prag de alegeri, în plină criză financiară mondială, la noi e raiul pe pământ , sau, cel puţin, asta ar trebui să înţeleagă un neavizat care ar pica aşa, complet aiurea, pe la noi pe aici, din cine ştie ce colţ de Zanzibar, de exemplu, şi ar citi prin presă despre câte se întâmplă zilele astea.
Că e criză, ştiu toţi. În alte părţi băncile îşi iau diferite măsuri de siguranţă ca să evite colapsul, măsuri care se referă la politica monetară următoare, la plasamente şi la lichidităţi. La noi nu sunt asemenea probleme, că băncile au o metodă simplă şi sigură, nu doar de supravieţuire, ci chiar de îmbogăţire: dobânda. Aşa se face că, deşi nu era cazul, la primele zvonuri şi la primele fluctuaţii ale leului nostru costeliv acestea au crescut atât de mult că te ia ameţeala. Adică, atunci când tot mapamondul se luptă să reziste în jungla financiară, la noi totul e perfect, la noi se poate face avere, chiar dacă pe spinarea unora care nu au altă vină decât că au crezut în promisiunile roz ale funcţionarilor din spatele paravanelor de sticlă. Câte unul mai isteţ mai acţionează câte o bancă în instanţă şi chiar câştigă, dar care e problema? Contează unul, doi care comentează, atunci când păcăliţi sunt mii?
Apoi, bietul turist picat din nori ar mai citi pe la gazetă despre avântul cu care a crescut economia românească, cel puţin aşa susţine guvernul. Buuun! De aia se măresc salariile, că ar fi resurse. Nu ştiu dacă ar înţelege de ce se mai lamentează acelaşi guvern că nu sunt fonduri, după ce legea aia a fost votată în unanimitate, adică şi de parlamentarii partidului de guvernământ şi a fost şi promulgată de preşedinte. Oricum, nu ştiu nici câţi băştinaşi pricep cum vine treaba asta!
Dar ce, contează? Vin alegerile şi asta interesează acum. Personal sunt convins că multe nume cu state vehi în politică şi multe dosuri bătătorite 18 ani pe fotoliile alea nu vor mai pupa legislativ. Unii se bucură că vor scăpa de un Vadim coleric, de un măscărici ca Funar, cu ideile lui trăznite şi de alte figuri mai mult sau mai puţin pitoreşti. Se bucură cam devreme!
La orizont au apărut deja figuri noi, cu reale şanse de reuşită. Vadim? Funar? Păi ăştia au fost nişte puişori pe lângă Jiji, care cu al său PNG vrea, cică, să rupă gura târgului. Mai nou, a scornit alta: zice că ar fi avut mai multe şanse ca independent şi ar fi tras şi partidul după el. Aşa o fi, şi chiar îmi vine să cred că o să-l vedem pe războinic la tribună, căutând… lumina! Vă daţi seama ce spectaculos o să fie?
Dar de spectacol noul parlament nu va duce lipsă, pentru că a apărut o modă care tinde să ia amploare. Mai toate partidele aruncă în cursă artişti, jurnalişti şi cântăreţi, cu care speră să rupă gura târgului. Priviţi, aşadar, şi admiraţi listele electorale. Dacă Vadim e amărât, pesemne, că l-au părăsit Irina Loghin şi Oana Zăvoranu, Becali aruncă în luptă nume grele: Cătălin Zmărăndescu,  Helmut Duckadam, Ion Dichiseanu, Costin Mărculescu şi Laurenţiu Reghecampf. Bine îi stă lui Dichi între Zmărăndescu şi Gigi! Nu că aş avea ceva cu ei, dar parcă aveam o impresie mai bună despre maestru!
Nici PSD-ul nu se lasă mai prejos, aşa că îi scoate la „înaintare” pe Luminiţa Anghel şi pe Victor Socaciu, ca să mai zică, pesemne, şi câte ceva din zombolă. Partidul Verde se mândreşte cu Gheorghe Zamfir, Mihai Constantinescu şi Ionuţ Dolănescu, deveniţi peste noapte ecologişti înfocaţi. Se spune că şi PD-L ar fi avut tentative din  astea, încercând să convingă vreo câţiva actori din generaţia de aur, dar fără succes. În schimb, campion la formaţiile artistice rămâne, de departe, PNL. Şi chiar aşa e, când propun electoratului nume ultracunoscute de pe scena artistică românească: Nicolae Furdui Iancu, actorii Mircea Diaconu şi Florin Călinescu, Dida Drăgan, Mihai Pocorschi şi jurnalistul Cristian Ţopescu.
Vom vedea ce va decide electoratul, dar tare îmi vine să cred că parlamentul o să semene cu scena de la „Constantin Tănase”! Să vedeţi legi atunci, să vedeţi cum se vor impune părerile, gândiţi-vă numai ce volum are Dida Drăgan! Doamne, şi ce spectacole vor da Pocorschi şi Furdui Iancu, acompaniaţi de naiul lui Zamfir şi strunele lui Socaciu. Şi ce comentarii o să facă Ţopescu despre disputele dintre Zmărăndescu, Reghe  şi Dukadam!
Unde aţi mai văzut aşa ceva ? Doar la popoarele de sorginte latină, că au mai avut-o şi italienii în parlamentul lor pe Cicciolina, dar la noi parcă prea sunt mulţi. Vedeţi? De-aia zic eu că Românica e ţara tuturor posibilităţilor!
Dragoş Arsene

Un nou început

Când ne-am hotărât să edităm acest ziar, astă primăvară, chiar înainte de alegeri, au şi început să apară tot felul de zvonuri, unele chiar răutăcioase. Umbla pe atunci vorba prin târg că, vezi Doamne, publicaţia ar fi fost născocită doar pentru perioada alegerilor, şi că, de fapt, ar fi vorba despre un ziar politic, aservit unui partid, care va înceta să mai apară ulterior. Aşa s-a spus şi despre televiziune, dar zvonurile iarăşi s-au dovedit false. Noi ne-am văzut de treabă şi am mers înainte. Că lucrurile stau altfel, sperăm că v-am convins pe dumneavoastră, cititorii noştri.
De fapt, acest trust de presă s-a născut din dorinţa de promova valorile turistice ale văii Prahovei, şi de a prezenta cititorilor ştiri din realitatea zonei, pentru că era nevoie de aşa ceva. Astăzi, la aproape 6 luni de la reapariţia ziarului InfoMontan, ne aflăm în faţa unui nou început.
Pentru că ne interesează Valea Prahovei, o zonă în plină dezvoltare turistică , vom cuprinde în paginile săptămânalului nostru ştiri, reportaje şi iterviuri din Câmpina, Cornu, Breaza şi Comnarnic, localităşi în plină dezvoltare turistică, din ce în ce mai căutate de amatorii de natură şi aer curat, localităţi cu trecut istoric şi cultural bogat, aflate şi ele pe această generoasăvale. Şi cum să nu vorbeşti despre Câmpina, oraşul din românia cu cele mai multe ore însorite din an, sau despre Breaza, al cărei aer este considerat la fel de pur ca acela din Alpii elveţieni. De fapt, turismul pe această vale chiar începe la Câmpina şi se continuă apoi, dincolo de izvoarele râului care i-a dat numele.
Demersul nostru are un singur scop, acela de a promova frumuseţile acestor meleaguri şi a da o mână de ajutor turismului prahovean.
Iar locuri minunate mai sunt, probabil în curând vom auzi de Secăria, unde va apărea în câţiva ani încă o staţiune montană ultramodernă, ca o punte de legătură cu celaltă minunată Vale a Doftanei, cu care natura a binecuvântat aceste meleaguri. Şi, poate, nu peste mult timp, vom putea prezenta tuturor ştiri din întrega regiune a celor două râuri, care au devenit de mult mândria acestui judeţ. Pentru a avea însă succes în demersul nostru jurnalistic, vă invităm, dragi cititori, să ne aduceţi la cunoştinţă fapte întâmplări şi informaţii din toată această zonă, de la Câmpina la Azuga.
Aşteptăm deci scrisorile dumneavostră şi… mergem înainte!
Dragoş Arsene

Generozitatea electorala

Campania electorala bate la usa. Partidele sunt înfierbere, iar „întelptii” ori, dupa titulatura zilei, specialistii fiecarei formatiuni pun la cale strategiile prin care sa asigure cât mai multe mandate în legislativ camarazilor întru ideologie. Între noi fie spus, ideologiile conteaza mai putin, puterea e interesul!
În goana dupa voturi, exista, dupa cum am mai spus, o multime de mijloace specifice. Unul dintre ele este pomana electorala, care ia diferite forme, în functie de pozitia partidului pe esichierul politic al momentului. Succesul cel mai mare îl au partidele parlamentare, ai caror reprezentanti, care chiar daca dorm în sedinte timp de patru ani, se trezesc brusc pe ultima suta de metri si voteaza în unanimitate tot felul de mariri de salarii, prime, pensii si indemnizatii. Adesea însa, aceste pomeni fie nu au un suport real de sustinere, fie, pur si simplu, devin umilitoare pentru cei carora le sunt adresate. Vorbeam, saptamâna trecuta, despre modul în care s-a hotarât si s-a votat marirea salariilor profesorilor si despre ecoul acestei hotarâri în rândul celorlalte categorii sociale. Între timp, „generosii” nostri parlamentari au mai pus de o pomana, care, de aceasta data, frizeaza ridicolul. Despre ce este vorba? Despre alocatiile complementare, care vor creste de la 30 de lei la 50 pentru familia cu un copil, de la 35 de lei la 60 pentru familiile cu doi copii, de la 40 la 65 de lei pentru familia cu trei copii, respectiv de la 45 de lei la 70 de lei pentru familia cu patru sau mai multi copii. Mai departe, alocatiile de sustinere a familiei monoparentale se majoreaza la 70 de lei pentru un copil, la 80 de lei pentru parintele cu doi copii, 85 de lei pentru trei copii si 90 de lei pentru patru sau mai multi copii. Dar, atentie! Vor beneficia de aceste alocatii doar familiile al caror venit pe membru este sub salariul minim pe economie! Adica 539 de lei!  Deci, o mama care câstiga 1079 de lei net, un salariu bunicel în ziua de azi, si îsi creste singura copilul beneficiaza si de alocatia de sustinere de 70 de lei, ajungând la un venit total de 1149 lei lunar, in timp ce alta mamica beneficiara a unui salariu de 1081 de lei pe luna, singurp si cu un copil pierde acest drept, pentru ca depaseste plafonul!!!
Ultima prevedere a fost probabil introdusa intentionat de un avizat, astfel ca în situatia în care efortul bugetar viitor va fi prea mare sa poata fi declarata neconstitutionala, fie cu buna imtentie, pentru ca dupa alegeri sa poata fi abrogata. Spun asta pentru ca e chiar împotriva constitutiei. Parca actul respectiv, adica prima lege a tarii spune ca toti românii sunt egali. E drept, unii sunt mai bogati iar altii mai saraci, dar copiii nu au nici o vina. De ce sa nu beneficieze de aceleasi drepturi? A, ar fi normal si de bun simt ca parintii cu posibilitati într-adevar mari fie sa renunte la aceste sume în favoarea altor semeni de-ai lor mai napastuiti de soarta, fie sa le doneze lunar celor carora le-ar fi mult mai necesare. De aici pâna la discriminarea copiilor e însa cale lunga, si sigur viitorul va demonstra ca hotarârea nu e decât un fir de praf aruncat în ochii electoratului, în special al mamelor sarmane, care ar trebui acum sa lacrimeze profund miscate de „darnicia” parlamentara. Care parlamentari nu înteleg ca un copil are aceleasi nevoi oriunde, indiferent ca familia sa are sau nu o situatie materiala deosebita.
Iar „darnicia” nu se opreste aici.
Miercurea trecuta, deputatii au mai adoptat, cu 186 de voturi pentru, unu împotriva si o abtinere, un proiect de lege prin care se majoreaza indemnizatiile pentru veteranii de razboi si urmasii lor. Astfel veteranii de razboi si vaduvele (daca nu se casatoresc) primesc 92 de lei pe luna, de la 23 cât era pâna acum. Veteranii mutilati si invalizii de gradul unu vor primi 148 de lei pe luna de la 37 de lei, veterani invalizi de gradul II primesc 132 de lei, de la 33 lei, iar veteranii invalizi de gradul III primesc 112 lei, de la 28 lei.
Pentru aceste categorii sociale sumele initiale si chiar cele finale sunt o bataie de joc. Mai bine nu mai dadeau legiuitorii nimic daca ei cred ca eroismul, daruirea si sacrificiul pe câmpul de lupta merita doar atât! Adica 148 de lei merita în plus un veteran care si-a lasat picioarele pe front în slujba tarii?  Doar 92 de lei pe luna merita sa vprimeasca o femeie care a ramas vaduva, dupa ce a îngrijit ani la rând sotul mutilat în razboi, neavând din aceasta cauza posibilitatea sa munceasca undeva ca sa ia o pensie de vechime? Probabil asa gândesc cei care conduc azi destinele tarii. Probabil se mai gândesc ca oricum, veterani nu mai sunt multi si or pieri curând. Ei bine, se înseala. Veterani produc chiar ei în aceste zile, trimitînd ostasi români pe fronturile din Afganistan, Somalia, Irak si numai ei stiu pe unde. Conform legilor, acestia sunt veteranii de razboi de mâine, care vor trebui sa beneficieze de drepturile lor, niste drepturi acordate în bataie de joc de niste politicieni de carton, carora nu le pasa decât de fotoliie de sub propriile poponete. A zis bine nenea Iancu: „Bravos Românie! Halal sa-ti fie!” Si…vin alegerile!!!
Dragos Arsene

Inconştienţa electorală

Vorbeam, într-un editorial trecut, că în preajma campaniei electorale vom asista la o cascadă de promisiuni şi pomeni care mai de care mai aberante. De unde am scos chestia asta? În primul rând din experienţa anilor anteriori, când am constatat că fiecare partid încearcă să câştige voturi prin orice mijloace. Aici intră şi promisiunile, şi pomenile electorale. De unde vin ele? Depinde de caz. Un partid care se află în opoziţie doreşte, evident, puterea. Cum o poate obţine? Convingând electoratul că are cele mai bune soluţii pentru societate, pentru viaţa noastră, a masei de electori.dacă poporul crede tot ce i se bagă pe gât, teoretic succesul e garantat.
Partidul aflat la putere mai are, în afară de soluţia promisiunilor o pârghie redutabilă: posibilitatea pomenilor electorale, prin intermediul cărora poate manipula şi mai uşor masa de votanţi. Iar metoda nu e nouă, depinde însă de volumul pomenii şi de sensul ei, astfel încât să gâdile populaţia la sentiment. Practica postdecembristă i-a învăţat pe politicienii noştri că pomenile trebuie să fie cât mai consistente, că altfel nu mai prind. Amintiţi-vă de episodul din decembrie 1989, când Ceaşcă promitea de la balcon creşterea alocaţiei pentru copii cu 10 lei, o sumă modică pe atunci, iar la auzul protestelor, odioasa l-a indemnat să supraliciteze. Şi aşa a făcut, promiţând încă cinci lei, iar zgârcenia aceea de moment i-a adus prăbuşirea şi… câteva zeci de grame de plumb. Noii politicieni au învăţat lecţia şi au reformulat tactica. Timp de patru ani, adică în plin mandat, nu sunt bani, dom’le, e greu să mai dai ceva la salarii. În preajma alegerilor, nu ştiu cum dracu se face, că brusc toate merg bine: se găsesc resurse pentru pensii, creşte salariul minim, mai scade un preţ sau măcar stă pe loc, în sfârşit, mai intră ceva şi în punga lui nea’ Vasile de la smoală, care ar trebui să zică: „Uite cum au dat ei bani la popor, ăştia sunt buni, pe ăştia îi votez!” Şi ăsta nu e banc.
Anul acesta, scenariul se repetă până la un punct. Ca în ultimele campanii, s-au mărit pensiile, de data aceasta simţitor. Apoi, a picat vestea Trăznet: salariile cadrelor didactice vor fi majorate cu 50%! Iar parlamentarii noştri, toţi ca unul, au votat în boc, adică în unanimitate de voturi, ca pe vremea congreselor PCR!
Actul, ca moralitate, e absolut normal, dascălii din învăţământul românesc meritau, ba, aş spune eu, merită şi mai mult. Problema e dacă există resurse pentru această mărire bruscă şi dacă bugetul ţării permite la această orăun asemenea efort bugetar. De ce oare s-a adoptat această măsură tocmai acum, şi nu cu vreo două luni în urmă, sau de ce nu s-a aşteptat până după alegeri? Probabil după alegeri n-ar mai fi pupat profesorii nici un sfanţ, că numai la ei nu s-ar mai fi gândit parlamentarii mioritici. Mai mult, nimeni nu a luat în calcul faptul că, în faţa unei creşteri salariale de o asemenea anvergură, toate categoriile sociale vor cere majorări, că dacă sunt bani pentru unii, trebuie să fie pentru toţi, nu-i aşa?
Acum, să vedem care a fost raţionamentul acrestui demers, iniţiat de către PSD, dar votat – culmea! – de toată suflarea din parlament. Păi PSD ştia că nimeni nu se va opune, ca să nu piardă voturi, ceea ce s-a şi întâmplat. Acum, există două şanse: PSD vine la guvernare şi va critica uşurinţa cu care actualul guvern a aruncat cu banii în acest segment (sanchi!), ca să vadă „boborul” cât de ingraţi au fost predecesorii la guvernare, sau PSD peirde alegerile, dar umple curtea învingătorilor cu pisici moar6te, ca să-şi rupă gâtul în noul mandat, acelşi PSD să-i acuze deincompetenţă, şi să-şi crească astfel capitalul electoral pentru 2012. Asta s-a întâmplat acum, iar eu nu că aş avea ceva anume cu PSD-ul, dar s-a nimerit ca iniţiativa să îi aparţină şi să o pună mai repede în aplicare, altfel ar fi făcut-o altă formaţiune politică, în mod sigur.
De fapt, care e efectul acestei iniţiative? Iată că federaţiile şi confederaţiile sindicale deja au anunţat manifestaţii. Guvernul nu prea va mai putea să satisfacă toate cererile, mişcările se vor acutiza, adversarii politici vor minimaliza realizările puterii şi vor sublinia neputinţa guvernării, ca să câştige notorietate în în faţa electoratului, căruia îi vor promite marea cu sarea, protestele vor continua, iar ţara va intra într-o criză politică şi, Doamne fereşte!, economică, din care vom ieşi mai şifonaţi ca niciodată. Şi totul pentru satisfacerea unor orgolii politice ale unor dinozauri de acelaşi soi, care simt aproape sfârşitul carierei lor parlementare în favoarea unor politicieni noi, acceptaţi şi votaţi în colegiile uninominale uneori doar pentru că sunt oameni ai locurilor, cunoscuţi de cei care îi vor vota. Dar despre acest subiect voi scrie cu un alt prilej.
Dragoş Arsene

Festivalul la români

Aşa cum spuneam în editorialul precedent, avem sărbători, slavă Domnului! Şi nu e rău, că mai uită omul de grijile de zi cu zi. Avem bâlciuri, avem răvăşit de oi, avem zile ale localităţilor, care s-au transformat în festivaluri şi într-o adevărată cumpetiţie între administraţiile locale în ceea ce priveşte organizarea. De ce poţi avea parte la aceste manifestări? Păi, de spectacole, de multă voie bună, de distracţie, relaxare şi de plăcerea de a gusta ceva tradiţional: friptură la grătar, pastramă, mici, bere, ţuică sau vin. Cei mai pretenţioşi pot gusta şi delicatese ori băuturi occidentale, dar cei mai mulţţi preferă bucatele şi băuturile de pe la noi. Şi găseşti de toate, că oferta e foarte „generoasă”. Am pus cuvântul în ghilimele nu pentru că ar exprima un neadevăr în ceea ce priveşte diversitatea, dar le merită deoarece nu e în ton cu „politica” comercianţilor.
Anul acesta, Sinaia Forever”, festival aflat la cea de a patra ediţie a strâns iarăşi laolaltă mulţime de turişti, dar şi de localnici dornici să participe la sărbătoarea oraşului  lor. Pe străzi mulţime de terase, la care sfârâiau grătarele umplând văzduhul cu mirosuri ademenitoare. Vizitatorul era tentat să guste ceva la mesele din stradă, cu o servire şi o etichetă mai puţin pretenţioasă faţă de un restaurant, adică într-un decor şi o atmosferă mai rustice. Numai că, după ce consulta lista de preţuri îl lua durerea de cap.
Şi aici e hiba festivalurilor la români. Dacă în mod normal te-ai putea gândi că la astfel de evenimente ai pute găsi nişte preşuri rezonabile, mai pentru toate buzunarele (că doar festivalurile de acest gen se vor ale tuturor, nu-i aşa?!) treaba e taman pe dos. La Sinaia, în stadă preţurile au fost mai mari ca la restaurant, la Câmpina la fel, la Valea Doftanei – aşijderea. De ce, ştiu comercianţii, fiecare cu planurile lui.
În Occident, la asemenea evenimente totul este mai ieftin, ca să simtă toată lumea atmosfera de sărbătoare, la noi e pe dos. La Oktoberfest, la Munchen, cu trei euro mănânci şi bei până nu mai poţi, la noi o porţie de pastramă de 100 de grame (!!!), un pahar de vin fiert si două felii de pâine costă15 lei! Adică 4,5 euro. Dca mai vrei un Kurtos mai decartezi 10 lei, iar dacă pofteşti la un banal ştiulete da porumb copt încă 4 lei, iar dacă mai iei şi o vată pe băţ (2 lei un vârf de linguriţă de zahăr!!!) ai ajuns la 10 euro. Acum însă vine partea cea mai interesantă. Adică… profitul.
Pastrama de care vorbeam are 100 de grame inainte de a fi preparată, aşa că in farfurie rămân maxim 75 de grame, cât să nu ajungă nici la o măsea. Dar chiar şi aşa, ţinând cunt de faptul că un kilogram de pastramă adevărată (de la ciobani) e cam 30 de lei kilogramul, iar comersanţii îl vindeau cu 8 lei suta de grame, adică 80 de lei kilogramul, adaosul comercial e de peste 260%! Vinul era 4 – 5 lei paharul de 100 de grame. Păi un litru de vin ca ăla din târg costă peste tot maxim 4 lei litrul, deci adaosul comercial sare de 1000%!
Obiceiul ăsta de umfla preţurile la asemenea ocazii a devenit lege la români. Dece, Dumnezeu ştie, probabil fiecare se gândeşte că e momentul să dea lovitura în două –trei zile, desi practica a demonstrat de mult că un adaos comercial mai mic înseamnă clienţi mai mulţi şi, implicit, un câştig mai mare. Aşa se gândeşte în Occident, aşa se gândeşte şi în Orient, ba chiar şi în Balcani, în Turcia sau Grecia. La noi nu, că toate sunt pe dos. Taxele sunt nenumărate, că dacă ai incerca să afli pentru ce plăteşti  şi câte sunt cu adevărat te-ar lua durerea de cap. Apoi, avem, de exemplu, mere, dar importăm din Turcia, că sunt mai ieftine, dar la tarabă au tot preţ ca alea autohtone, ce dacă au gust ca de plastic! Cartofii şi ceapa, la fel, sunt din China, fără gust dar cu aspect comercial. Şi tot aşa, în goana după câştig rapid vom reuşi, noi, românii, ca într-un final să punem pe butuci agricultura, sau să o distrugem pe cea tradiţională în avantajul produselor modificate genetic (citeşte „fără gust”), mult mai rezistente (că nici dăunătorii nu le mănâncă) şi mai uşor de cultivat. Producţia de carne va suferi şi ea, că parcă e mai ieftină marfa de import, provenind de la animale sau păsări hrănite cu granule steroidice, ca să facă masă musculară, iar celebrele vinuri româneşti vor cădea în anonimat în faţa „vinurilor” produse prin libia sau Maroc din cine ştie ce esenţe, în fapt o poşircă ieftină, plină de arome şi îndulcitori. Cu toate că aceste lucruri le cunosc toţi, obiceiul umflării preţurilor rămâne adânc înrădăcinat în sufletul şi mintea comersantului autohton, obişnuit să ia pielea de pe clienţii care, în ochii dumnealui, sunt, de fapt, „fraierii” care „pun botul” şi le umflă buzunarele. Şi cât timp acest obicei va persista, sigur nu vom avea ocazia să vedem şi noi celebra „luminiţă de la capătul tunelului”.
Dragoş Arsene

„A venit toamna…

…acopera-mi inima cu ceva” – spunea Nichita, poetul nepereche, cu nemarginita melancolie. Si totusi toamna nu-i chiar atât de trista la români. E vremea ravacului si pastramei, se culeg recoltele, iar în livezi miroase a mere coapte. Pe vremuri, în orasele de provincie se amenajau celebrele mustarii, unde sfârâiu gratarele cu pastrama, atractie pentru vilegiaturistii dornici de inedit. Cârciumarii si madatarii se întreceau în amenajarea teraselor, pecare le împodobeu cu stiuleti de porumb, cu bostani aurii si manuchiuri de ardei iuti rosii ca focul. Pe atunci, parca nici pe chipurile oamenilor nu vedeai atâta pristete si resemnare, atâta crispare ca astazi, chiar daca unele evenimente – Ziua Recoltei, de exemplu – avea un pronuntat iz de susa comunista.
Si totusi, în ultimii ani a început sa se miste ceva, cel putin în tinutul Prahovei. Unii, mai cârcotasi, ar spune ca ne-am cam umplut de sarbatori, dar chiar nu merita poporul asta macar o raza de lumina în tranzitia asta vesnica si gri, în care ne zvârcolim de aproape doua decenii? Avem, acum, o multime de manifestari, aproape fiecare localitate are un festival al sau, care marcheaza, parca sfârsitul unei perioade de munca si trecerea verii. La Valea calugaresca se organizeaza Sarbatoarea Vinului, la Valeni Festivalul Tuicii, la Valea Doftanei Festivalul Cascavelei, la Sotrile Festivalul Catinei (!), la Sinaia si Câmpina festivalurile toamnei, basca o groaza de bâlciuri pe la Breaza, Banesti, Filipesti si cine mai stie pe unde. S-o tot tii într-un festival! Iar acest soi de manifestari a prins la public, ca vine lumea ca la circ, iar localitatile prahovene se umplu de vizitatori.vin oamenii de peste tot si admira obiceiurile locurilor, cumpara suveniruri, fac poze, filmeaza si degusta produsele traditionale, ori casca gura la multimea de spectacole sustinute pe scenele în aer liber de artisti mai mult sau mai putin consacrati. Ei si? E foatrte bine, daca autoritatile din localitatile gazda cheltuiesc o multime de bani pentru organizare, e firesc sa mai recupereze câte ceva la bugete de pe urma vilegiaturistilor. Apoi, e bine si pentru oamenii locurilor, satui poate de încordare, de grijile de zi cu zi si de politica.
Dar aici e aici. Doar suntem în an electoral, parlamentarele bat la usa, iar politicienii trebuie sa se faca remarcati, chiar daca înca nu a început campania electorala. Personal, am o nedumerire: cum dracu’ se face ca, de la „lovilutie” încoace, campaniile astea parlamentar au loc doar toamna târziu, dupa ce prin toata tara se organizeaza tot soiul de serbari? Si îmi pun întrebarea asta nu ca as avea ceva împotriva acestui soi de  manifestari, ci pentru ca de ani buni observ un fapt ciudat. Nu exista festival, sarbatoare sau, pur si simplu, bâlci de toamna, la care sa nu-si faca aparitia la ore de vârf, adica exact în miezul zilei, câtiva politicieni scortosi, cu ditamai alaiul dupa ei, care inevitabil iau cuvântul pe scena laudând manifestarea, urându-i viata lunga dar neuitând sa recomande vreun alt politician local, sa mai promita câte ceva, ori macar sa reaminteasca onor auditoriului de prtidul din care face parte. Asa, ca din întâmplare!
Daca pe timpul mandatelor abia apare cate unul, înainte de lageri la fiecare manifestare apar cu duiumul. La Câmpina, anul acesta s-au organizat pentru prima data Sarbatorile Toamnei. Ei, si? Ce daca nici nu se stia ce succes vor avea, au si aparut politicienii, si mai noi, si din cei cu sate vechi. Au vorbit la microfon, au împartit si premii elevilor olimpici, care mai de care mai importante, ca doar e concurs, iar respectivii din tabere politice adverse. Nu le voi da numele, pentru ca si-l vor populariza singuri în campania electorala. Si credeti ca asta a fost tot? Nici pomeneala, alaiurile s-au mutat repejor la Valea Doftanei, la Festivalul Cascavelei: alte discursuri, alt public, alti potentiali electori. Si „turnirul” e abia la început, mai sunt festivaluri si bâlciuri de organizat, iar politicienii au agendele pline cu notite, ca doar  vin alegerile. Vreti sa vedeti daca am dreptate? În acest weekend urmeaza festivalul Sinaia Forever. Perla Carpatilor va fi invadata de turisti, de oameni de tot soiul, chiar de prahoveni din localitatile din jur. Ei sa vedeti atunci câte nume sonore de politicieni vor toci trotuarele statiunii, vor vorbi la microfon si vir indica, voalat, e drept, cu cine ar fi bine sa voteze cetateanul. Iar printre laude, felicitari si promisiuni, daca veti fi atenti, veti întelege cât de ardenta e dorinta obtinerii de sufragii. Adica, mai pe întelesul tuturor, un fel de „ia da votu’, neamule!
Dragos Arsene

EDITORIAL: Învaţământul – încotro?

u am abordat subiectul acesta întâmplator, dar nici nu pot spune ca aveam neaparat de gând sa-l abordez. A început scoala, însa, într-o zi mohorâta de toamna, cu cerul plumburiu, scuturtnd lacrimi din tarii peste întreaga fire.
Cu ani în urma, poate cu prea multi, am fost si eu ca toti elevii de astazi, dar ma duceam la scoala în prima zi cu bucurie în suflet, chiar cu o curiozitate anume, întrebându-ma retoric: oare ce vom mai învata nou anul acesta? Daca m-ar auzi vreun „scoler” de astazi mi-ar râde în nas ori mi-ar face niscai semne internationale cu degetul la tâmpla, semn ca m-am ticnit. Si ar avea de ce, macar doar datorita faptului ca unii, de când sunt elevi, au trecut printr-o gramada de schimbariale sistemului educational, încât nici nu mai stiu ce sa mai creada.
Am vazut în prima zi de scoala chipuri triste, am citit pe unele dezamagirea, pe altele indiferenta. Si cum sa nu fie asa, când învatamântul românesc e în colaps de ani de zile?
De fapt, putini dascali adevarati au mai ramas la catedre. Ti cum sa mai fie multi, când salariile sunt asa cum sunt? Ce viitor are în fata un tânar profesor, repartizat undeva în tara, departe de casa? Cu ce gânduri de viitor poate trai, când dupa ce îsi plateste chiria nu-i mai ramân bani pentru mâncare, încât înainte de salariu e obligat sa manânce covrigi cu ceai? Cum se simte acelasi profesor, repartizat într-un oras mai rasarit, dupa vro doi ani, când el merge la scoala în aceleasi haine ponosite, iar elevii (unii, e drept), vin la scoala îmbracati dupa ultima moda la volanul unor limuzine de lux, la cre el nici nu poate visa vreodata? Va raspund eu: simte ca îi vine sa-si ia lumea în cap, iar unii chiar si-o iau, preferând sa îngrijeasca batrâni în Germania, sa faca curat în case în Italia ori Spania pe salarii pe care aici nu le-ar avea niciodata. Altii, mai curajosi, se lasa de catedra si îsi deschid propriile afaceri, uneori chiar cu succes, chiar daca noile activitati n-au nici o treaba cu pregatirea de baza capatata pe bancile facultatilor. Asa au ramas locuri libere în învatamânt, ocupate astazi de suplinitori fara cine stie ce pregatire, care în alt domeniu n-ar avea nici o sansa de angajare. Pe celelalte locuri, au ramas titulari ori dascali care o viata au pregatit generatii de elevi, ori cei care n-au curajul sa faca altceva.
Materia scolara e astazi o adevarata harababura. Manualele alternative sunt o mana cereasca pentru editori, o sursa bunea de venit sigur pentru autori si o afacere pentru cei care le aproba în urma unpr spagi consistente. Ce daca la istorie manualul contine doar cîteva rânduri despre Vlad Tepes, si acelea despre mitul lui Dracula, si vreo doua pagini cu Andreea Esca?! Ce daca gramatica seamana mai degraba cu manualul de desen, cu multe poze si putine explicatii, ce daca Matematica contine doar exercitii iar teorie ioc, ce daca pentru elevi manualele alea sunt un cosmar, bani sa iasa, ca tot nu le verifica nimeni din minister!
Apoi, sistemul de trecere de la un nivcel de învatamânt la altul e la fel de incert ca rezultatul unei aruncari cu zarul. La liceu se intra „computerizat”, acum se intra tot asa, dar nu se mai da examen de capacitate, se intra în functie de rezultate, mai ales de cele de la tezale unice, niste tâmpenii inventate de „capete luminate” de la minister, cu subiecte demne de bacalaureat, cel putin ca amploare. Profesorii se schimba la clase anual, implicit si metoda de predare, copiii nici nu mai stiu cum sa abordeze materia, iar cunostintele acumulate sunt din ce în ce mai mici.  Iar dupa 1989, a scazut numarul de absolventi cu diploma, dar si gradul de pregatire al celor care au reusit sa obtina asa ceva. Dovada e clara: la examenul de titularizare din vara, rezultatele obtinute de dascali, adica cei care predau materiile în scoli au fost dezastruoase si penibile. Mai are rost sa ne punem întrebarea de ce sunt elevii din ce în ce mai slabi? De ce la examenele finale se obtin rezultate tot mai slabe? De ca starea învatamântului românesc e din ce în ce mai grava? Ar fi inutil! Mai grav,însa, e faptul ca acum, în scoli, se pregatesc cei care vor urma dupa noiv, viitorul tarii chiar, un viitor care, daca nu se iau masuri urgente, va fi al analfabetismului, al manelelor, al subculturii si al limbajului tip messenger. Ca si asa elevii iau notite in acelasi limbaj. Dar despre toate acestea vom mai avea ocazia sa vorbim
Pâna atunci… sal, la toti si mai vbm noi!!!!
Dragos Arsene

Pagina Urmatoare »