Cine nu a păcătuit să ridice piatra

Ne aflăm la Centrul Cultural Carmen Sylva din Sinaia cu dorinţa vădită de a afla ce surprize ne pregătesc gazdele noastre pentru a fi convinşi ca şi altădată efortul de a veni până aici nu este în zadar.
Pentru aceasta stăm de vorba cu domnişoara Anca Hogea directoarea centrului – amabilă, bătăioasă, numai suflet – încercând să dezlegăm unele din misterele care planează asupra acestui edificiu cultural.

Rep. :Domnisoara directoare dorim de la inceput sa stabilim niste reguli pe care sa le batem in cuie, cel putin in acest interviu, care se vrea sincer, cu sufletul pe masa, deschis dialogului, fara partipriuri politice, lamuritor in multe privinte spre spaima celor care trag cu batul prin gard ca doar, doar or sa latre cainii. De acord?
A.H.: De acord! Sper sa nu fiti dezamagit cand o sa aflati ca acest edificiu prin tot ce-l defineste poate doar sa poarte secretele generatiilor de copii care au invatat aici. Alte mistere…?!
Rep:Credeti, tanara fiind, că e posbilă schimbarea unor mentalităţi, mai în fuga calului, să zicem aşa, ca acei din urmă să fie primii? Este necesar aşa ceva?
A.H.:Ne plângem permanent că dacă e ceva dificil de schimbat aceea este mentalitatea. Probabil că mentalitatea este rezultatul mai multor factori, educaţie, principii valabile în anumite perioade, structura interioară a fiecărui individ, atitudinea faţă de viaţă, faţă de evoluţie în sine… Nu există perioadă fără conflict între generaţii care se produce pe acelaşi fond al mentalităţilor aflate pe frecvente diferite.
Rep.:Sunteţi de acord că verticalitatea unui popor este dată de cultură?
A.H.:Da. Un popor este definit de cultura lui. Dar cultura este un element care se compune din educaţie, din respect faţă de ceea ce înaintaşii au lăsat, din hărnicie, este consecinţa creaţiei, a iubirii, a înţelepciunii, cultura este istorie. Cât de vertical poate fii un popor situat geografic aşa cum este România? Mi-aţi răspunde Serbia. Ei bine cred că noi faţă de alţii suntem când intelepţi, când abili, când umili, când conştienţi de faptul că nu putem schimba o istorie pe care n-o scriem noi mereu. Dar verticali am fost şi dovedim acest lucru prin faptul că existăm, puţin mai mici (fără Basarabia, Nordul Bucovinei…), dar suntem aici. România EXISTĂ, TRĂIEŞTE, CREEAZĂ. Noi ne alăturăm procesului de a scrie cultura României, şi-i suntem datori cu asta.
Rep.:Vă rog să lămuriţi ce înseamnă la urma urmei Centrul Cultural Carmen Sylva! Unii zic că acest centru este prea departe de … centrul oraşului. Alţii susţin sus şi tare că ei nu pot să doarmă până n-or vedea din nou, aici, o şcoală elementară, ca pe vremuri când bunica era fată. Zilele trecute un grup de cetăţeni nu contenea să bată cu pumnul în masă afirmând sus şi tare că toată treaba cu acest centru cultural este una politică. Vă rog să puneţi degetul pe rană!
A.H.:Dumnezeule mare! Ce poate să însemne un centru cultural? Domnule Ciutacu în acest an cultura sinăiană s-a întors din exil. Chiar dacă aici a fost şcoala timp de aproape o sută de ani, nu e vina nimănui că nemai fiind atât de mulţi copii, clădirea n-a mai fost folosită. Ce anume alegeţi ,o clădire aflată în paragină,care nu mai era de mult şcoală sau un centru cultural modern? Şcoala educă, modelează caractere şi creează indivizi care vor dori poate mai târziu să fie primi în lumea asta. Şi un centru cultural are aceeaşi misiune. Nu s-a înlocuit o şcoală cu ceva de care să ne fie ruşine. Carmen Sylva a crezut în menirea omului de a crea şi pentru asta cred că acum ar fii mândră de rezultat. Centrul n-a fost făcut pentru un partid, a fost făcut să-i primească pe membrii comunităţii, să-i invite să-şi imagineze, să construiască, să se relaxeze, să-şi amintească. Realizăm proiecte şi programe pentru sinăieni şi nu numai. Mulţi dintre cei care au vizitat acest centru au plecat cu promisiunea că vor reveni. Că e prea departe de centrul oraşului, că trebuia să fie şcoală, că nu mai ştiu ce anume se spune…. Cuvinte, oameni… CENTRUL CULTURAL CARMEN SYLVA EXISTĂ. Cine nu a păcătuit să ridice piatra! Cine a oferit o alternativă acestui centru? Cine s-a zbătut pentru cultura sinăiană? Cine întrebă unde anume îşi are sediul cultura? Oamenii ştiu răspunsul şi mai ales iubesc rezultatul. Nemulţumiţi vor mai fi şi vor mai bate cu pumnul în masă, acest gest marcându-le existenţa, făcându-i să ducă cu ei sentimente negative care îi va încărca şi mai tare şi-i va face urâţi şi ursuzi.
Rep.:Vă rog să ne spuneţi ce îşi propune Centrul Cultural Carmen Sylva să facă pentru ca el să dăinuie peste timp?
A.H.:Interesul nostru pentru însufleţirea centrului este evidentă. Ne străduim şi gândim programe care să creeze un anumit stil de viaţă, altul decât până acum. Prioritară este promovarea imaginii oraşului cu tot ceea ce presupune ea. Programul Sinaia Reşedinţă Culturală de Vară a României este începutul unui lung proces de transformare şi are datoria să încurajeze comunitatea să dezvolte şi să imagineze prin acţiuni culturale, şi promovează manifestări accesibile tuturor categoriilor de public. Obiectivul principal se referă la îmbunătăţirea sentimentului de mândrie locală. Umblăm la mentalităţi? Dacă trebuie facem şi asta, dar este esenţial să conştientizăm, să spunem cu voce tare că NOI SUNTEM SINAIA. Mesajul programului este: Sinaia culturală-Sinaia forever, deoarece se va desfăşura între două evenimente importante 21 mai - Ziua Mondială a Culturii şi 27 septembrie ultima zi din Festivalul Sinaia Forever, ediţia 2009.
Avem proiecte în cadrul programului care vor purta de asemenea mesaje clare şi directe. Important este să avem şi bani.
Nu am făcut niciodată acţiuni de dragul faptelor care trebuie să rămână. Am încercat să construim ceva bun şi am avut în vedere criterii din care pot să amintesc pe primele două, ca importanţă, Omul-dorinţa lui şi Calitatea. Mă bucur dacă ajut şi eu la consolidarea culturii neamului meu. Asta este, probabil, menirea existenţei mele. Nu întâmplător m-am născut la Sinaia şi nu întâmplător administrez activitatea culturală. Trebuie să fac bine ce fac, asta am învăţat de la părinţii mei. Şi tot de la ei ştiu ca atunci când promiţi ceva trebuie să realizezi ceea ce ai promis, e datorie de onoare.
Sinaia trebuie să trăiască mândră şi culturală.
Rep.:Aveţi bani suficienţi pentru ceea ce v-aţi propus să zidiţi în conştiinţa şi-n sufletul oamenilor doritori de cultură?
A.H.:Da. În anul 2008 am avut un buget foarte bun şi s-a văzut că am reuşit să ne îndeplinim obiectivele. Anul 2009 este important şi mă gândesc că nu va mai fi atât de generos şi spun acest lucru raportându-mă la criza financiară mondială. Dar să sperăm că va fi bine. Programul trebuie făcut.
Rep.:Ce părere aveţi, cel care deschide o dată uşa acestui centru o va deschide şi a doua oară?
A.H.:Ar trebui să-i întrebaţi pe comsumatorii de cultură dacă ne ridicăm la pretenţiile lor. Deja se conturează un public avid de acţiuni, oameni care ne mulţumesc şi cel mai important care revin. Datoria noastră este să ţinem uşile larg deschise.
Rep.:Haideţi să picăm de acord că nostalgiile îşi au rostul lor. După mine sunt benefice când ele sunt deasupra prezentului din care cauză trebuie să ne raportăm la ele, să le mai întrebuinţăm o dată dacă se poate spune aşa. Ei bine, Casinoul în mintea unora, înseamnă apogeul culturii în Sinaia. Cât adevăr şi câtă nedreptate sunt în acest moment istoric aflat în imediata vecinătate a parcului Ghica? Umbra Casinoului cade peste Centrul Cultural Carmen Sylva?
A.H.:Nu, umbra Casinoului nu cade peste Centrul Cultural Carmen Sylva şi nu mă hăituieşte nici pe mine. Am prins cultura în Casino câţiva ani, dar părinţii mei şi sinăienii de vârsta lor ştiu mai mult şi mi-au spus. De asemenea domnul Moise, director pe atunci ne-a vorbit de acea perioadă. Da, a fost un apogeu al culturii care se petrecea şi pe fondul unei efervescenţe culturale la nivel naţional, în acei ani. Sigur nu este puţin lucru să ai un astfel de edificiu la dispoziţie. Nu putem spune, însă, că trecutul este deasupra prezentului. Trăim în alte vremuri. Casinoul îşi are perioada lui, Centrul Cultural Carmen Sylva trăieşte acum. Nu pornesc la drum de pe poziţii egale, drept pentru care nu putem judeca aşa. Publicul este altul, deschiderea lui faţă de actul cultural diferă …
Rep.:Domnişoara directoare ce părere aveţi, scaunul puterii este odihnitor? Îl modifică pe individ? De ce plâng unii după el atunci când nu-i mai simt căldura ameţitoare?
A.H.:Depinde cum primeşti puterea. Dacă simţi că e datoria ta să te implici atunci primeşti funcţia ca pe o responsabilitate. Dacă faci bine ce faci şi eşti permanent în competiţie cu tine atunci nu ai timp să te împăunezi. Trebuie mereu ca totul să iasă aşa cum îţi doreşti , să-i asculţi pe colegii cu care trebuie să faci echipă. Tu conduci echipa dar faci parte din ea, te implici în fiecare proiect, creezi strategii împreună cu ei şi fiecare greşeală ţi-o asumi tu primul. Răspunderea pentru fiecare activitate este în primul rând a mea şi dupa aceea a colegilor. Eu stau în faţa crizelor care pot apărea şi încerc să le rezolv, dar n-aş putea fără să-i ştiu pe ei în spate. Colegii mei sunt oameni foarte buni, care mă susţin atunci când obosesc. Totul între noi se bazează pe respect şi educaţie. Şi rezultatele se văd. Te schimbă funcţia, te uzează, te consumă, pe mine m-a făcut mai aspră, mai neîncrezătoare, dar mai bine spun că m-a maturizat. În acelaşi timp cred că nimeni nu-i veşnic pe un astfel de scaun. Oricât de bun ai fi există posibilitatea să trebuiască să pleci, dar dacă ai încredere în puterile tale reuşeşti oriunde te-ai duce. Sigur că nu-i comod să pleci dintr-un loc unde consideri că mai ai ceva de făcut, unde ţi-ai armonizat visul cu realitatea, unde salariul este unul bun. Dar mergi mai departe, îţi continui drumul pe care-l ai de parcurs. Probabil Dumnezeu are pentru tine o altă misiune.
Rep.:Îi e cumva frică domnişoarei directoare de ultimele zvârcoliri ale şarpelui, în amurg, că tot ne vorbeaţi atât de frumos de bunica dumneavoastră de la ţară?
A.H.:Nu am avut, din păcate nicio bunică la ţară. Una dintre ele, cea din partea mamei a locuit în oraşul Buzău, iar cea de-a doua, din partea tatălui a locuit la Sinaia, cu noi în bloc. Bunicile mele amândouă au fost femei extrem de puternice, una a crescut nouă copii şi cealaltă cinci. Au fost femei corecte şi muncitoare, una lucra pământul, cealaltă cosea pentru o cooperativă de la Breaza. Una a trăit 84 de ani, cealaltă 83 de ani. Amândouă şi-au educat copiii după principiile acelor vremuri, principii sănătoase şi benefice în conturarea personalităţii. Bunica paternă era din comuna Ocina (azi Adunaţi), dar s-a mutat la Sinaia atunci când tatăl meu era foarte mic. Îmi amintesc de verile pertecute cu ea atunci când îi vizitam rudele rămase acolo. Zona este extraordinară şi în amintirea mea oamenii erau buni şi primitori. Odată s-a întâmplat ceva: eram şi cu tata în grădina pe care o avem acolo şi bunica i-a spus tatălui să ia câţiva bolovani dintr-un loc şi să marcheze cu ei hotarul grădinii.Tata s-a aplecat şi ridicând o piatră s-a speriat sărind în lături. Era acolo un şarpe, negru. Bunica a spus: Nu vă temeţi e şarpele casei! pe locul de unde tata a ridicat piatra fusese casa în care au locuit înainte să plece definitiv la Sinaia. Deci, înţelepciunea bunicii mele îmi spune să nu mă tem de şarpe, mai ales dacă el este aproape de amurg.
Rep.:Domnişoara Hogea, e toamnă. Se dezghioagă nuca; îi auzim fisura. Ştiu că în pomul fără roade nu dă nimeni cu pietre. Nu vă e teamă că uneori sunteţi ţinta tuturor?
A.H.: Domnule Ciutacu să nu exagerăm. Nu sunt un pom prea roditor, dar îmi place să cred că am făcut ceva până acum. Hai să rămânem la ideea că e toamnă şi nuca îşi descoperă miezul. Mi-e dor de copilărie!
Rep.:Nu mi-aş ierta niciodată dacă am termina acest interviu şi nu v-aş întreba, şi nu mi-aţi răspunde răspicat: ce sentimente aveţi când vă /nu vă deschid uşa membrii Cenaclului Lucian Blaga, copilul teribil
care uneori vă sparge geamurile, alteori vă sădeşte flori, îşi revendică jucării sau vă oferă stele?
A.H.:Cenaclul Lucian Blaga este copilul care s-a născut acum cincizeci de ani din entuziasmul unor rebeli care doreau şi aveau ce scrie şi unul dintre aceşti tineri talentaţi este, după ştiinta mea, domnul Stelian Tăbăraş. Acesta însoţit de prieteni s-au întâlnit pe unde au putut o bună perioadă de timp, după care domnul Radu Moise le-a oferit un spaţiu la Casino. Aşa s-a născut cenaclul. Acum, la cei cincizeci de ani de viaţă ar trebui să fie un bărbat viguros şi înţelept, la casa lui, cu familie şi copii. Ieşind din poveste vă spun că membrii acestui cenaclu vin la centrul cultural ori de câte ori poftesc, uşa le este deschisă. Eu mă bucur că am putut edita acum câţiva ani singura antologie care cuprinde creaţiile lor, Dreptul la Timp se cheama. Eu nu judec atitudini şi nu comentez decizii care nu-mi aparţin. Sunt oameni valoroşi acolo care şi-au publicat creaţiile. Nu la mine este răspunsul la întrebarea dumneavoastră.
Rep.:Că finalul se apropie vă rog să ne spuneţi ce defect uman vă deranjează cel mai mult?
A.H.:Defectele mele.
Rep.:Iată sfârşitul acestei plăcute convorbiri de circa o oră. Va rog să nu punem punct înainte de a ne spune dacă ştiţi cât de greu se construieşte ceva în viaţa asta?
A.H.:Nu cred că deţin tot adevărul dar încep să aflu, să simt. Până acum m-am construit pe mine cu fiecare gest, cu fiecare succes, cu toate eşecurile, cu întâmplări fericite, cu deziluzii, cu oameni, cu nervii lor, cu furia mea, cu părinţii şi cu fratele meu la temelie şi cu iubirea drept scut de apărare. Am mult de parcurs în lumea asta, mult de construit şi mult de învăţat. Şi dacă până acum am parcurs drumul ajutată fiind de propriile forţe şi de multe ori de oameni buni, oameni trepte şi oameni punţi aşa cum îmi place mie să le spun celor care mi-au influenţat destinul, înseamnă că pot să merg mai departe.
Răscolit de cele discutate, de-acuma ştiu, Centrul Cultural Carmen Sylva - în prelungirea timpului de altădată - înseamnă pagini însorite de cultura pe care cei interesaţi le pot oricând parcurge cu privirea. Şi cu sufletul!…
Vasile Ioan Ciutacu

D’ale carnavalului: Festivalurile toamnei

Motto:
’’Fără literatură, civilizaţia umană ar fi mai săracă, iar libertatea ar avea de suferit’’  Mario Vargas Llosa

Pe Valea Superioară a Prahovei - hrisoavele vechi numesc acest ţinut Podu’ Lui Neag, cu aşezări omeneşti întemeiate în vremi, cum ar zice cronicarul, ce se pierd în negura timpului, între hotarele de răsărit ale Comarnicului până în Nordul Clăbucetului de Predeal- până mai zilele trecute, au curs nu numai apele printre pietrele istorice şi vremurile rotind cerul şi pământul în vârste numite de-acum anotimpuri. Ci şi manifestări- sfindări de tot felul cum le numea cineva- cărora fiecare autoritate locală le-a ’’moşit’’ după cum le-au fost vrerea…
X
Ţinem să atragem atenţia celor interesaţi de aceste ’’nebunii’’ generale ce au scos poporul din minţi, într-o toamnă anapoda şi ea, prin căldurile exagerate şi epidemiile de gripă mult prea fevreme venite, că nu suntem în totalitate de acord cu vorba înţeleaptă cum că dacă dai vin şi circ poporului (iar adusă la zi această sintagmă ar suna astfel: bere, mititei şi manele) îl ai oricând la picioarele tale.
Aceste festivaluri ale toamnei de pe Valea Prahovei - partea ei de sus, nordică, am zice, în afară de faptul că au fost (şi sunt în toată ţara!) supapa prin care răsuflă neamul românesc aflat în cumpenele dintre năduf şi luminiţa de la capătul tunelului, atât de des promisă de politicienii noştri scoşi de la naftalină. – au venit cu doza lor de optimism şi speranţă că, în sfârşit, mai cântă privighetoarea şi pe gardul nostru. Iar aceste diferenţe cât de cât sesizabile, le-au făcut manifestările culturale (lansări de carte, dansuri şi cântece populare interpretate de solişti atinşi de fiorul artistic, fanfare alămite de culorile toamnei etc)

X
Ziarele şi posturile tv locale n-au contenit a lăuda pe unii aleşi ai neamului care pătrunşi până în măduva oaselor de aceste festivisme au ţinut discursuri ’’leşinate’’, sugrumate, atât de nodul cravatei de partid, cât şi de aplauzele furtunoase, liberatoare de energii sufocate îndelung prin viscere.
Un politician ales în duminica orbului candidând aproape singur (unde o fi opoziţia de care se plângea în Poiana lui Iocan personajele emblematice ale lui Marin Preda?) şi ieşind în fruntea satului, cu alte cuvinte, nu se sfia să decreteze aproape despotic peste ţinutul  în care domnia sa este  un fel de jupân, că în zilele festivalului  vor avea loc întâlniri cu poeţi, prozatori şi istorici celebri (!). Crezându-l pe cuvânt, unii au aşteptat cu sârg, aici,  la poarta Orientului, să sosească, dacă nu vestitul istoric Nicolae Iorga, cel puţin să-i ia locul, nimeni altul decât  A. Xenopol. Dar aşteptarea celor interesaţi le-a fost în zadar, cu toate că au fost avertizaţi de un zvon parşiv ce spurca apa curată a Prahovei, cum că Făt Frumos al nostru ţine la scriitori, poeţi şi istorici, precum cocoşatul de gard.
X
Majoritatea din noi trăim pe caiet!…N-are importanţă când aleşii neamului cu tricolorul în bandulieră, deschid festivalul, maşini de ultimul tip încurcă afluerea pietotală şi a altor autovechicule pe trotuare şi DN1, festivitatea a întârziat, nu au venit oaspeţii doriţi, cai împodobiţi cu hamuri de pe vremea fanarioţilor, aşteptau să străbată centrul oraşului, s-au făcut fotografii, s-a filmat, consilierii aleşi aveau emoţii puternice,  de acum organizatorii sunt în culmea extazului, parte din alegători priveşte alaiul, în straie de sărbătoare, majoritatea din noi trăim pe caiet!… unii politicieni sufocaţi de emoţie susţin prin ziare independente că aceste nebunii generale nu sunt scornite pentru a fi electorale, e în firea românului de a se bucura de viaţă, când majoritatea din noi trăim pe caiet!… al naibii popor, mai zice câte unul, care urmăreşte şirul notabilităţilor oraşului din spatele trăsurii ce se îndreaptă spre locul întâmplărilor ce urmează a ţine trei zile, cu ce şi-o fi luat ăsta maşina aia, e o întrebare care îl frământă pe un pensionar ce stă pe trotuar, într-o cârjă peticită, cu o stinghie de la o lădiţă de roşii, festivalul a fost pregătit din timp, cu migală, imprimantele şi calculatoarele procurate din banii publici au tocat îndelung, înverşunat şi colorat invitaţii, pliante, programe, a fost invitat preşedintele ţării, ce lovitură de maiestru, zic unii, la aflarea veştii, convoiul a ajuns în dreptul sediului partidului,  a cărui preşedinte a fost ales în iunie , şef absolut al acestor ţinuturi, ales de patru mii două sute şaptezeci şi opt din totalul de unsprezece mii una sută şaptezeci de alegători, şase mii opt sute treizeci şi nouă n-au catadicsit să mişte un deget pentru a alege sau a fi ales, s-au rotunjit pomii pe DN1, alaiul se revarsă înspre terenul de fotbal, unde se va întâmpla parada portului popular, convoiul a ajuns în dreptul sediului PNL, pedeliştii majoritari în consiliul local, şi în convoiul începutului de mileniu aruncă zâmbete cu subînţelesuri înspre echipa în fruntea căreia se află Mircea Roşca, unii de închină în dreptul troiţei de pe drum, alţii fac bancuri nemiloase la adresa iadului, convoiul ajunge la destrinaţie, se adună ca un şarpe în incinta terenului, din lung devine lat, înghionteli, cuvântări, în care limba română suferă pe un picior de plai, pe-o gură de rai, ansamblu de copii de pe scenă salveză acest ’’dezastru’’, noi ne permitem numai să mirosim fumul de la grătare, pentru că pensia ne este atât de mică, încât  nu ne ajunge decât pentru o bucată de pâine, majoritatea din noi trăim pe caiet!…
uită-l pe ală de pe scenă, zice unu, parcă a înghiţit o rangă, toţi au înghiţit aceeaşi rangă, completează altul, pastramă, brânză de burduf, brânză în coajă de brad, telemea, ouă, haine de piele, fanfara ’’10 Prăjini’’, care s-a încumentat să arate că ştie repertoriul lui Goran Brecovich, vinuri de masă, mici, fum, carne tocată, icoane şi alte lucruri sfinte, fete  cu buricul prins în belciuge, în nări inele de argint, pulpe tinere plesnind de sănătate, muzică dată la refuz, majoritatea românilor trăiesc pe caiet!… beţivi, poliţişti care aşteaptă un moment prielnic ca să iasă din anonimat, s-a găsit momentul un cerşetor care ştia al naibii să se prefacă olog, bravo Răzvănel, că te-ai prins de truc, poveşti, tarafe, concursuri sportive, teatru pentru copii, cupluri care au împlinit 50 de ani de căsătorie, felicitaţi de primar şi sânul tău aseară s-a mai lăsat, informatori, turnători şi victime amestecaţi prin mulţime, ţigani, bijutieri, căciuli de astrahan, zâmbete parşive, majoritatea românilor trăim pe caiet!.. foştii miliţieni alături de hoţii de buzunare, zâmbete, cel mai frumos a fost al ospătăriţei de la Laleau Neagră, viaţă, viaţă cum te treci, s-au pus bazele de noi cununii, noi divorţuri, posibili amanţi umflându-se în pene, dinţi de aur ce sclipeau în soare,  majoritatea românilor trăiesc azi pe caiet !…  guri ştirbe, ochi focoşi, ce te trimeteau direct în iad, buze greu încărcate cu ruj, ziarişti mai mari, mai mici, ciorapi rupţi, maldăre de gunoie, jocuri pentru copii, topogane mari şi mici, râsete, chiote, ochii care mocneau aprig, săruturi pătimaşe, majoritatea românilor trăiesc pe caiet! …  şi în final focuri de artificii, aplauze ce au mişcat câţiva bolovani din Colţii de Nisip, păreri pro şi contra referitoare la ţinerea de aceste bâlciuri cu miros mai mult sau mai puţin electoral, maşini luxoase, mai puţin luxoase, ce cu greu au fost desfăcute din parcări şi de pe DN1, herpesuri coapte de răceli şi altele izbucnite din dorinţe, lanţuri de argint, majoritatea românilor trăiesc pe caiet! … sticle de bere, sucuri, în care colcăie E-urile din plin, aparate digitale, regrete, lacrimi, ciuperci aduse de pe Păduchiosu, baligi de cal şi de vacă etc,  atunci când o lună plină rânjea ca un craniu de mort deasupra tuturora şi când majoritatea românilor trăiesc pe caiet…
Vasile Ioan CIUTACU

La Buşteni, Piesele de teatru au un real succes

Săptămâna trecută, în sala de spectacole a Casei de Cultură din Buşteni, au răsunat aplauzele spectatorilor timp de câteva minute. Asta datorită faptului că cei din Buşteni şi nu numai, au avut ocazia să vadă o piesă adaptată după Wiliam Shakespeare. Patru actori ai Catedrei UNESCO au interpretat excelent personajele din piesa ’’Visul’’.Cu toate că decorul a fost unul simplu, efectele au fost de mare efect, atât prin muzica folosită, cât şi prin jocul de lumini. Printre cei patru actori s-a numărat şi Alexandru Zob, un talent sinăian cunoscut atât în ţară cât şi în străinătate. Timp de aproximativ o oră publicul a urmărit o piesă de excepţie, după care în sală au răsunat ropote de aplauze.
Actorii prezenţi la Casa de Cultură din Buşteni sunt tinere talente care au reprezentat România la Festivalul Internaţional de Teatru din Barselona. După cum ne-am obişniut, Casa de Cultură pregăteşte în fiecare lună spectacole de teatru pentru toate vârstele. Şi în perioada următoare, iubitorii de cultură de pe Valea Prahovei vor putea urmări în Buşteni piese de teatru pentru toate gusturile.
Adelina Anei

La liceul din Comarnic, ora se dă mai devreme

După ce s-au despărţit de elevi, invitaţii şi actorii principali ai lansărilor de cărţi care au avut loc la Grupul Şcolar „Simion Stolnicul” la data de 15 octombrie 2008 au mai zăbovit o clipă la un mic „protocol” unde, prin aburul perfid al cafelei, s-au schimbat impresii. S-a scris în cartea de onoare a şcolii, ca să rămână o dovadă a faptelor de suflet întâmplate aici, că, extrapolând - nu-i aşa? - un popor fără cultură este o naţie moartă. Şi vai de acei care nesocotesc această vorbă înţeleaptă, mai veche, aproape, decât lumea. S-au schimbat numere de telefon, în perspectiva unor întâlniri viitoare, sau, cine ştie? Într-un cuvânt, cei de faţă s-au simţit ca la ei acasă şi că reclădesc în interiorul lor iluzii demult pierdute. Mai spunem odată, ca să audă lumea: hotărât lucru, conducerea liceului din Comarnic ştie că a construi temeinic generaţii de tineri înseamnă a zidi înăuntru sufletului lor mici mănăstiri ce stau la îndemâna limbii române. În continuare, avem plăcerea să vă redăm câteva păreri ale oaspeţilor puternic implicaţi în acest eveniment. Începem, aşadar , cu fostul prefect de Prahova, Georgică Diaconu, un om politic care a trăit în viu această întâlnire, martor cu prestanţă, echidistant, cu vaste cunoştinţe de literatură, cu toate că, de formaţie, este un tehnocrat. Amabil, lejer în vorbire, nu s-a simţit nici o clipă încorsetat în întrebările noastre.

„Scriitorul reprezintă o avangardă”

-Ne face plăcere că v-am cunoscut în această postură. Ne uitam cum stăteaţi în faţa elevilor, fără trac, totuşi emoţionat; la auzul unor vorbe frumoase ce s-au rostit aici, vă îmbujoraţi chiar. După părerea noastră asta înseamnă că aţi trăit adânc această întâmplare de astăzi. Aşa este?
-Am vorbit în calitate de fost prefect  şi de actual consilier judeţean. Pentru mine aceste lansări de cărâi reprezintă o onoare, dar nu doar pentru mine, ci şi pentru familia mea. Îndemn părinţii să-şi ghideze fiii pe acest drum, să participe la asemenea evenimente, la vernisaje, la expoziţii de pictură, drumeţii, excursii, etc. A face cultură, a îndruma copiii pe un drum frumos, netezit de către valorile europene este o demnitate, o onoare, dar, în acelaşi timp, o îndatorire pentru noi toţi.
-Puterea scriitorului este mai mare decât a unui politician+
-În mod sigur, da! În mod sigur, da (repetarea frazei denotă greutatea rpspunsului interlocutorului nostru. Pe faţă i se poate citi o seriozitate de netăgăduit, ce dă cuvântului toată puterea materializată în el, n.r.). Scriitorul a reprezentat şi reprezintă avangarda. Politicul, cel puţin de astăzi, în foarte multe cazuri lasă de dorit. Sigur, avem şi politicieni cu care ne mândrim, dar astăzi nu vreau să mă refer la politicieni, vreau să spun despre oamenii care scriu, care rup o părticică din veniturile lor, din viaşa lor, ca să ne călăuzească drumul până la capătul tunelului şi dincolo de el chiar…
- Dacă îl aveaţi subaltern pe Bacovia, de exemplu, credeţi că vă incomoda? Îl suportaţi?
- Sigur! Bacovia mi-a plăcut foartte mult, chiar dacă poeziile lui au nuanţe de cenuşiu, de plumb.
- De ce nu are judeţul Prahova o revistă de cultură subvenţionată de Consiliul Judeţean?
- Da, este o întrebare bună şi o sugestie, în acelaşi timp. Vă asigur că în scurt timp va avea.
- Să dea Dumneteu, că-n El mai avem speranţă. Vă mulţumesc domnule Diaconu şi vă mai aştepzăm pe la noi ţinând în mâini primul număr al revistei editate de către Consiliul Judeţean Prahova!

„La Comarnic, mă simt ca acasă”

- Doamnă Nina Marcu, lansaţi a doua oară carte în acest liceu. Ce impresie v-au făcut elevii?
- Trebuiesă mărturisesc mă simt ca acasî, mă simt înconjurată de dragoste. Revin, după cum bine ştiţi, aici şi am făcut alegerea aceasta pentru că în acest loc îmi e bine, mă simt înconjurată de prieteni.
- Cu ce sentimente plecaţi de la această întâlnire?
- Cu bucuria sufletească că mai sunt oameni care mai preţuiesc carte, mai sunt oameni care vibrează la cuvântul carte.
- Pe curând!

„Amarnic ar fi ca acest Comarnic…”
Nicu Boaru. Un nume de referinţă în cultura prahoveană şi nu numai. Stăpân pe forţa cuvântului, ştiindu-i conotaţiile, face excelente asocieri între idei. Răsuceşte cuvântul pe toate feţele.
- Domnule profesor, românului îi plac valorile pe care le are? Elita?
- S-ar părea că românul este învrăjbit, pornit împotriva elitei lui şi dintr-un complex de superioritate pe care îl are şi care se vădeşte, paradoxal, în complexul de inferioritate al lui, în individualismul care este funciar. Nu ai cum să te mândreşti cu o elită atunci când neunitatea şi netrezia, la nivel de neam, sunt cu metastaze în momentul acesta. Elita noastră, coborând uşor şi în contradicţie cu elita politică, nu înseamnă cineva ales dintre ei şi pus deasupra, ci acel cineva care te face pe tine să simţi latenţele superioare ale unui neam curajos în istorie. Asta va însemna elita. Şi în sensul ăsta, la elită participă până şi ţăranii de tipul părinţilor lui Creangă, de tipul învăţătorului de ţară, până la cărturarii care se consumă până la pierderea completă a lor (vezi cazul lui Bălcescu) în vetrele altora, în cimitire care ajung vetre de valori pentru alţii. Aşa rămâne să vedem cum mai vedem noi vârfurile noastre, vezi cazuri împinse până la sinucidere, adică sabotare acordării premiului Nobel pentru literatură lui Mirce Eliade sau Blaga, mai înainte, când contratimpii au venit din partea celor de la noi şi nu din altă parte, înţelegeţi? Şi acum grupul din jurul ICR-ului se luptă cu grupul nu-ştiu-cui, adică nişte furtuni într-un pahar cu apă, în seamă luate de nişte indivizi care au confiscat, au intrat prin efracţie în blazonul de elită naţională.
- Domnule profesor, vă rog rostiţi câteva vorbe despre Comarnic.
- Amarnic ar fi ca acest Comarnic să nu-şi redescopere, redeştepte nişte rădăcini ale lui. Spuneam unor prieteni de aici, din şcoală, că oraşul acesta trebuie să-şi găsească verticala foarte adevărată pe care o are, în dauna orizontalei tranzitorii pe care o are de trecere dinspre Câmpina spre Sinaia, dinspre Bucureşti înspre Braşov.Este un oraşcare dă nişte nume în literela Române şi în istorie, un oraş care este notoriu prin tenta folclorică a fetelor lui frumoase. Acest oraş trebuie să aibă o librărie a lui9, un centru cultural şi o conştiinţă de sine a locuitorilor lui, a „intelighenţiei” de aici. E un oraş pe care îl simt pendulând între o patină arhaică şi o mică burghezie apropiabilă de cea elveţiană…
- Măi, să fie!… Dacă ar fi să locuiţi la Comarnic, aţi face-o?
- Vreau să vă spun că mă înclin în faţa frumuseţilor de aici şi a frumoaselor zone ozonate pe care le aveţi. Dumneavoastră trebuie să vă lămuriţi ce se întâmplă după terminarea macaralelor de aici, înţelegeţi?

*****
De la evenimentul lansării cărţilor la liceu a trecut  o săptămână, răstimp în care, credem noi, s-au limpezit şi mai mult impresiile de la impactul scriitor – elev – cititor. Fapt pentru care suntem din nou în incinta liceului din Comarnic.
În hol, Simion Stolnicul ne urmăreşte dintr-un tablou, aruncându-ne priviri îngăduitoare de sub borul pălăriei pariziene. Ştiind că îngeneral copiii sunt sincere şi nu umblă la “fineţuri diplomatice”, de conjunctură, iată câteva păreri de la manifestarea de atunci.
Silvia Şovăială, clasa a XI-a:
- Am rămas impresionată de ideile scriitoarei Nina Marcu, de prestaţia şi de ideile domnului profesor Nicu Boaru , de cuvintele spuse de dumneavoastră acolo. Datorită acelei acţiuni, vă rog să măcredeţi că mi-am făcut alte păreri despre viaţă.
- Ce e mai important, să ai o carte în mână sau să citeşti pe calculator?
- Nu se compară! Cititul din carte este sfânt, pe când cel de pe ecranul calculatorului este sec, rece. Totul e în favoarea cărţii pe care o ţii în mână
- Ce înseamnă pentru tine un scriitor?
- Un pm care are curajul să-şi spună gândurile, are puterea să le transfigureze, privind în perspectiva timpului, de aceea aştept cu nerăbdare şi alter lansări de carte în liceul nostru.
Miruna Tănase, clasa a XI-a:
- Scriitoarea Nina Marcu ne-a introdus în atmosfera cărţii, e fantastic puterea scriitoarei de a reconstitui istoria. Din romanul “Eu sunt şi vreau!” se desprinde idea că mai întâi trebuie să ne dăm seama de noi ca personae, apoi să ne hotărâm ce vrem de la viaţă.
Denisa Muşat, clasa a XII-a:
- Aţi vrea să-l aveţi pe domnul Nicu Boaru profesor?
- Da, pentru că e cult, are vocabular şi e un critic de valoare.
Mincu Ioana, clasa a XII-a:
- Mi-a plăcut evenimentul şi m-a frapat prestaţia de critic a domnului Boaru. E scânteietor! E un deliciu să-I asculţi dezbaterile.
- Vă ajută dacă vin scriitori în mijlocul vostru lansându-şi propriile cărţi?
- Ne ajută enorm.Avem ce învăţa, ne dezvoltă vocabularul, ne ambiţionează să ajungem şi noi departe.

*****
Am rămar îngânduraţi, cu ecoul vorbei Ioanei, “să ajungem şi noi departe”. Când am privit-o, avea ochii săgetaţi de o rază ce venea prin geamul bibliotecii liceului, de dincolo de culmile Gurguiatului. Era, de-acum, ora dată mai devreme…
A consemnat Vasile Ioan Ciutacu

“Blocaţi în dormitor”

La Sinaia a început stagiunea de teatru toamnă – iarnă 2008. Cazinoul din Sinaia a găzduit marţi seara spectacolul de teatru “Blocaţi în dormitor”. Piesa s-a bucurat de aplauze la scenă deschisa şi a fost interpretată de reputaţii actori Emil Hossu, Luminiţa Erga şi Valentin Teodosiu, care şi-au dovedit măiestria în tainele artei interpretative.
Sala Cazinoului din Sinaia s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru spectatorii care au vrut să vadă o piesă de teatru pentru adulţi.  Pentru spectatorii din localitate sau din alte părţi ale ţării debutul stagiunii de toamnă a însemnat un eveniment fericit. Aceştia spun că vor fi nelipsiţi şi la următoarele specacole de teatru pe care Centrul Internaţional e Conferinţe Casino Sinaia le va găzdui.
Spectatorii din Sinaia dar şi turiştii aflaţi pe Valea Prahovei vor putea viziona pe 19 noiembrie, în sala de spectacole a  Cazinoului din Sinaia, piesa de teatru Victoria şi Sirena, iar pe 29 decembrie piesa de teatru  Opere Complete - William Shakespeare, în distribuţia unor actori renumiţi.
Răzvan Bunea

Oraşul salvat prin liceu: „Umblând la exigenţe şi la prospeţime’’

Hotarât lucru, la Comarnic cadrele didactice din conducerea Grupului Şcolar „Siminon Stolnicu” ştiu că apropierea de cultură înseamnă o gură de oxigen, astăzi când societatea românească, în ansamblul ei, este sufocată de disputele politice, de traiul multora pe caiet şi de zile în care manelele îţi ‘’taie’’ auzul…
Aici în acest lăcaş educaţional, de la o vreme, au lansat cărţi, au ţinut prelegeri o seamă de scriiitori ai ţării, ai Prahovei, sau au „gâlcevit” cu norodul istorici de prima mână ai României postdecembriste. Rezumându-ne în a pronunţa numai trei nume care au călcat pragul liceului numai în ultimul timp, credem că ne argumentăm din plin convingerea că porţiile acestei şcoli sunt largi deschise spre orizontul larg al istoriei şi literaturii noastre, spre bucuria elevilor. Aceste nume sunt: istoricul Ioan Bulei, scriitorul Stelian Tăbăraş, poetul Nicolar Toader Poiana. Acest lucru este cu atât mai mult meritoriu cu cât unii (şi nu arătăm cu degetul spre primar!) sunt plătiţi să deschidă cărţile şi nu fac  altceva decât să se marginalizeze în a fi simpli spectatori la iniţiativele celor cu drag de slova românească. Cu alte cuvinte, „mama împunge şi eu trag”!…
Aşa se face că în ziua de 15 octombrie  ac  Liceul „Simion Stolnicu” trăia la orele amiezii clipe de sărbătoare. Se dezmorţise parcă sălile de clasă la aflarea veştii că va sosi dl professor Nicu Boaru- directorul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Iorga” din Ploieşti , cu doi scriitori care îşi vor lansa cărţile apărute de curând. După el (sau înainte a lui! ) veneau Nina Marcu şi Adrian Georgescu având în braţe cărţile pe care domniile sale le-au publicat nu de multă vreme. De faţă la acest eveniment de-a dreptul emoţionant şi de înaltă ţinută artistic, pe lângă conducerea liceului, au mai fost : d-na profesoară , consilier judeţean- V. Diaconu şi fostul prefect de Prahova- consilier judeţean- Georgică Diaconu. A onorat cu prezenţa lor, profesorii de lb şi literatură română a şcolii,  bibliotecara Mihaela Anghelach,  un ‘’intrus’’ local în calitate, se zice, de poet, domniţe frumoase din cadrul Bibliotecii Judeţene, Pol Georgeta, profesoară de biologie - inima acestui eveniment - iar palid în ton cu toamna, un alt reprezentant de la „centru’’ şi o sală plină de elevi curaţi, emoţionaţi, numai ochi  şi urechi. Până şi presa locală a ţinut să fie şi ea martoră la această sărbătoare culturală, liceeală, prin câţiva „scârţa-scârţa’’ pe hârtie…
D-na profesoară Cornelia Picioarea, directorea liceului, bucuroasă şi sfioasă în acelaşi timp, a prezentat oaspeţii care, rând pe rând, au spus fiecare gândurile ce le străbăteau inima în aceste clipe, când cele două cărţi de curând apărute, îşi aşteptau cititorii. Şi autografele…
De departe „discursul’’ profesorului Nicu Boaru, reputat critic literar, actor ce ştie foarte bine în îşi vinde „marfa’’ (ideile), a fost încântător, suculent prin poante fine, acid la cei neaveniţi în literatura română, pledând pentru cuvântul sănătos, puternic şi frumos al limbii Maicii noastre,  felicitând conducerea liceului pentru deschiderea de care dă dovadă spre cunoaşterea de către elevi a valorilor morale şi spirituale ale neamului, cultivând acestora interesul pentru scriitori, (unii de faţă fiind, după părerea distinsului noastru crititc, capitol de istorie literară şi nu numai contemporană.)
„Umblând la exigenţe şi la prospeţime’’, dl profesor Nicu Boaru nu uită să pomenească pentru sporirea limbii române, numele  poeţilor din acest oraş(!) „Comarnicul compătimeşte vorba lui Caragiale, la fel ca Ploieştiul: mulţi pleacă spre Sinaia, spre Ploieşti, ploieştenii pleacă spre Bucureşti, iar bucureştenii ne ocolesc trecând pe centură, zona Comarnicului fiind după spusa profesorului nostru o vatră, o matrice fecundă de talente.”
Trecând la prezentarea autorilor , profesorul Nicu Boaru aminteşte că Nina Marcu este un condei agil, un ochi ascuţit cu ştiinţa formulării, plină de sagacitate, de noutate şi având bune valenţe de portretistică, de evocare şi numire. Fiind journalist, Nina Marcu plăteşte tribut cotidianului, beneficiază de cele două îndeletniciri care o acaparează total printr-o metabolică şi frumoasă trecere subtilă de la una la alta, jurnalistul câştigând prin valenţe epicizante ale scriitorului bun. Iar prozatorul surprinde găsind formula adecvată de a relata faptele tensionate, de a nu plictisi. Cartea „Trăind clipa’’, editat la Alt Press Tour Bucureşti 2008, este un roman istoric, o poveste de dragoste. O paranteză îl conduce pe distinsul nostru critic în a preciza că acum se poartă pornocronismul, adică generaţia 2000, mai ales cea feminină, atenţie!  este frisonant de verde spre scabros, lingvistic vorbind. Pe când în cartea d-nei Nina Marcu este o literatură la patru ace.
„Eu sunt şi vreau!’’
Al doilea scriitor ce a deschis uşile liceului a fost d-l Adrian Georgescu, redactor la Radio Cultural, ţinând strâns sub braţ romanul „Eu sunt şi vreau!’’, apărut în editura Sieben Publishing, 2008, Bucureşti.
Autorul în prezenţa aceluiaşi auditoriu fascinant de eveniment,  a ţinut să precizeze: „Dacă un scriitor vine şi vă învaţă un cuvânt care v-a plăcut şi îl veţi folosi într-un context creator, într-un context simţitor, înseamnă într-adevăr că aţi câştigat mai mult de o oră de stat la masă. Un roman, indiferent dacă este scris de d-na Nina Marcu, de Adrian Georgescu sau de Sadoveanu, este o viaţă pusă pe hârtie sau pe o pânză. Este o ofertă, dumneavoastră trebuie să-i veniţi în întâmpinare pentru că nu putem trăi prin aceşti distrugători de conştiinţă şi care este mass media românerască şi cea mondială.
Prăpădul nu este un diavol cu coadă şi cu coarne! Nenorocirea nu se mai prezintă astăzi sub forma unui grup de soldaţi care trag cu AKM-uri. Nenorocirea este înăuntrul nostru, în sufletul şi în mintea noastră. Deznaţionalizarea, acest cuvânt atât de bătătorit astrăzi este cel care ne distruge identitatea ca popor. Ne luptăm de cele mai multe ori cu morile de vânt, dar trebuie să ne luptăm cu noi înşine, să ne creem momente, clipe, zile, sau poate  o viaţă chiar, dedicată cărţilor. Eu am cunoscut bibliotecari care aveau oroare de a pune mâna pe o carte, îmi pare rău că trebuie să o spun. Le-am zis de ce nu s-au făcut ingineri sau doctori…
Ei bine, aceste răsturnări de situaţii  am dorit eu să aşez în această carte. Sigur societatea nu o putem pune în curând la punct, dar conştiinţa depinde noi”, a ţinut în final să precizeze autorul romanului „Eu sunt şi vreau!’’.
La această întâlnire dintre scriitori şi virtualii lor cititorii, s-a rostit răspicat de către voci autorizate că este necesar în  oraş de o cafenea literară, de o librărie. Iar d-na profesor  V.Deaconu, consilier judeţean, preşedintele fundaţiei „Pentru valoarea şi justiţie’’ anunţă că va recompensa cu un premiu substanţial pe şeful de promoţie, la finele anului şcolar.
S-au adresat mulţumiri de-o parte şi de alta a „baricadei’’,  autorii dând apoi autografe pe cărţile noi apărute şi prezentate…
Au fost clipe în care oraşul  a trăit prin liceu , prin aceste lansări de romane. Parcă nici vorbele Stolnicului Simion nu mai aveau atâta asprime când spunea de sub borul vestitei sale pălării pariziene: „Comarnicul  este un compromis climateric între ozon şi mahala. ‘’
Vasile Ioan Ciutacu

Pastila saptamânii: STERPARUL

Tanti Mita era o femeie care stia tot. Cu atâta precizie definea un fenomen ce urma sa se întâmple încât lumea potrivea  ceasurile dupa el Si nu invers. Zicea tanti Mita , mâine la ora opt , cinci minute si treizeci de secunde calul lui Sînpetru  îl va musca de bratul drept pe acesta saltându-l cinzeci si cinci de centimetri  de la pamânt , dupa care îi va da drumul . Calul se va ridica în doua picioare , va necheza salbatec cu carnea stapânului printre dintii lati de circa douazeci de milimetri . Iar lui nea Sînpetru  îi va trebui sase luni si trei zile dând bani grei la doctori ca sa-si cârpaceasca  cât de cât bratul drept . Si asa s-a întâmplat . Fix la ora opt cinci minute si treizeci de secunde, ceasurile au refuzat sa mai arate ora pâna nu s-a întâmplat tragicul accident.
Nu numai evenimente de acestea stia tanti Mita cu o saptamâna înainte ca o sa se întâmple . O cumatra s-a dus într-o zi plânsa sa-i spuna ca barbatul ei o însala cu Marghioala lui Speriatu. Fa-ti semnul crucii proasto, ca mâine pe la prânz barbartu-tau va cadea din ciresul de lânga casa . Sa cada nenorocitul , ca mi-a mâncat viata , zicea cumatra printre lacrimi . Si mâine, pe la amiaza, omul a cazut din pomul în care se urcase  ca sa culeaga cirese . Nici astazi ,la sase luni, de la nefericita întâmplare barbatul Saftei nu se ridica singur din pat.
Spunea tanti Mita : vezi, Ileano, mâine când te duci sa cari apa pentru mort , umple galeata ca lumea  ca de nu o sa visezi trei saptamâni de acum înainte cum te alearga raposatul printre morminte ca sa faca dragoste cu tine . Pacatoasa noastra nu a ascultat-o . Drept urmare douazeci si una de nopti a trait cosmarul ca sa fie posedata de un mort ce decedase la optzeci si opt de ani.
Ce mai, ca sa o scurtam, vom repeta ca tanti Mita stia tot : când va ploua dupa o seceta lunga , cu cine se va marita fata lui cutare , ce accidente vor mai avea loc pe trecerea de pietoni , cine i-a furat vaca si caii lui nea Speteaza , cine a sterpelit banii din contul unei scoli stânsi din donatia parintilor pentru modernizarea acesteia , cu cine îsi însala nevasta seful garii , de ce comandantul  politiei dintr-un oras de câmpie, nici pâna azi n-a gasit hotul ce i-a furat verigheta din deget pe când dormea la birou, vegheat îndeaproape de subalterni , etc.
Un prefect, auzind de ispravile lui tanti Mita s-a prezentat pe înserate la ea : Ia spune, câti primari de ai nostri ( PDL ? PSD ? PNL ? PNG ? ROMÂNIA MARE ?)
vor intra la zdup ? Doi , maria ta ! A zis pe nerasuflate tanti Mita. Si stiti de ce ? Nu, a ridicat  Înaltul Functionar al Statului  din umeri . Pentru ca astia nu fura , a tinut sa precizeze Tanti Mita . Daca vreti vi-i spun . Nu, a dat scârbit omul din mâini de parca ar fi vrut sa scape de o povara urâta ce o tinea în brate . Îi stim si noi ! Asa le trebuie , sa se învete minte , mai presus de toate sunt interesele partidului …
Mai zicea tanti Mita la câte unul venit sa-si cunoasca destinul ,din balconul ei : când mi-ai deschis poarta ,ai zis degeaba merg la asta , nu stie nimic. Nu-i sufar pe cei care ma vorbesc si ma gândesc de rau ! Si se întoarse  pârasind balconul , lasându-l astfel naucit pe cel ce-si pusese atâtea sperante în vorbele lui tanti Mita .
Dar într-o zi i s-a înfundat . Dintr-o fapta atât de banala încât si astazi îsi smulge adeseori parul încaruntit si neclait din cap, de câta nestiinta si nepricepere a fost în stare în acest caz.  Auziti si dumneavoastra: pe când se ravaseau oile în muntii Nemernicului , un baci îsi astepta sterparul sa soseasca jos  la cele trei raspântii ale Vaii Prahovei sa-si coboare cârdul . Sterpele vin, dar ciobanul nema . Asteapta baciul, asteapta o ora, doua, trei . Nedumerit si, în acelasi timp îngrozit de disparitia omului , da fuga la tanti Mita,îi spune care îi e necazul , îi da un burduf de brânza , iar tanti Mita se pune pe treaba : omule , sterparul tau a trecut la o ibovnica , peste dealuri, dincolo de Bertea . O sa vina el cam pe la Boboteaza , i-a fost sentinta . Numai femeia ciobanului disparut nu a crezut o iota din toate acestea . A luat poteca muntelui la picior si l-a gasit pe Ion , al ei  înspre amurg stând în bâta facuta din cornul aflat în fundul gradinii . Privea jalnic înspre Nemernic : Marie, nu mai vad tufa în care m-am iubit toata vara cu stearpa lui nea Pazvante . De la patania aceasta i s-a tras lui tanti Mita . Cine a mai vrut zilele acestea sa-si lamureasca destinul cu dumneaei , nu a mai putut . Agasit-o pe aceasta în rochie de mireasa stând în varful patului acoperit cu o cuvertura  procurata de la turci si care avea imprimata pe ea Rapirea din Serai. Avea ochii tristi si îmbatâniti de necazul prin care trecuse. Deasupra capului , prinsa de tavan avea colivia cu un papagal  , ce i-l daruise cândva un marinar de cursa lunga care scufundase o flota în tacerea misterioasa si definitiva a adâncului de ocean . Si a hârtiilor false . Si pentru ca tanti Mita îi ghicise ca nu va pati nimica , ba dimpotriva   va ajunge în scurt timp cârmaciul unei tari insulare . Ceea ce s-a si întâmplat .
Papagalul galben sarea pe cuiele scarii din  interiorul coliviei : Nenorocito!…Nenorocito! …Nenorocito!…
Imperturbabila , când nu-si tragea parul din cap ,tanti Mita , scufundata într-o mutenie de mormânt , la fiecare ocara a papagagalului zâmbea de parca era cea mai fericita fiinta din Univers. Si numai arareori  zicea : auzi, sa mi se traga de la un sterpar !
Vasile Ioan Ciutacu

Pastila săptămânii: Petele de la… spălătorie

Nu! Nu-i glumă.
Totul e posibil să se întâmple în timpurile acestea când bietul român e încovoiat de vremi. Bunăoară, dacă încerci să duci la o anume, atenţie, la o anume curăţătorie eco pantalobii pe care din greşeală a picurat o pată din veninul zilnic, Te-ai curăţat cu totul dacă este de serviciu cine nu trebuie.
Pantaloniide marcă fini, introduşi la temperaturi înalte, fierţi ca lumea, sfârşesc prin a deveni nişte – scuzaţi! – izmene în toată regula, decolorate, condeiate în diferite feluri. Geaba, apoi, indignarea păţitului se revarsă asupra celor vinovaţi!
-Păi, veniţi mâine, că poimâine vă dăm alţi pantaloni!
Oare când cei de la protecâia consumatorului vor deschide uşa unei anume curăţătorii eco, ca să o cureţe de „petele” din conştiinţa unei anume angajate?
(V.I.C.)

Epilog la convorbirea cu istoricul Ion Bulei: Punţi de legătură

În răstimpul care s-a scurs de la interviul acordat ziarului nostru de către istoricul Ion Bulei, dupa cum ştiti, în plină secetă în Ţara Colţilor de Nisip şi până la topirea ei într-o furtună ce şi-a încolăcit toate fulgerele şi tunetele în jurul acelor patru fagi mari şi bătrâni ai Boncului, multe s-au mai întâmplat pe aceste meleaguri, pecetluind pentru totdeauna memoria celor în viaţă.
Ne vom rezuma a pomeni numai câteva, pentru a evidenţia încă o dată magia acestor locuri îngemănată în multe privinţe cu lumea fantastică a Deltei sau, de ce nu?, a ţărilor aflate în Caraibe. Unii care ştiu că literatura nu este altceva decat viaţa trăită şi privită altfel, s-au rezumat în a spune că tot ceea ce s-a-ntamplat după seceta usturătoare ce a bântuit îndelung lumea, vara trecută, n-a fost altceva decât o consecinţă a faptului că Învaţătorul nostru a “zgândărit” atât de mult istoria noastră, încât vremile de altadată au început să “vorbească”…
De pildă, unii oameni din lumea Ţarii Colţilor de Nisip şi-au adus aminte că, nea Ambrozie, imediat după ce a venit acasă fără de un picior, din tranşeele noroioase şi nemiloase ale celui de-al doilea război mondial, a ţinut morţiş ca parohul Turcu să-i citească Evanghelia în liturghia ce a avut loc în biserica “Sfânta Maria”, întru pomenirea bucăţii de trup ce a hrănit, o vreme, viermii pământului de dincolo de Prut.
Apoi, se mai zice că, după ce paparudele ar fi pus capăt secetei usturătoare, prin ţinuturile de dincolo de Colţii de Nisip, au început, în perioada împerecherilor, să apară câinii cu barba tunsă scurt, de parcă ar fi fost nişte prinţi ce puteau fi văzuţi, altadată, prin saloanele misterioase ale doamnelor şi domniţelor ce-au trăit căderea atâtor şi atător imperii.
Tot după ce a trecut focul acela năucitor, la scurtă vreme de când noi am pus punct interviului amintit, nea Ambrozie, aproape de nouăzeci de ani, într-o noapte, când mai rătăcea drumurile, se zice că s-ar fi întâlnit cu fostul primar Ghiţă Hogea, cel de dincolo de comunişti. Iar acesta n-a răbdat să-i spună, verde-n faţă, lui nea Ambrozie, c-ar fi vinovat de toate relele care se-ntamplă astăzi pe drumurile istorice ale Ţării Colţilor de Nisip. Şi pentru că această “răfuială” a stârnit mult interes şi patimă printre oameni, într-un număr viitor al ziarului nostru vom încerca, pe cât ne ţin puterile, sa relatăm, în detaliu, cele întâmplate, nebăgând mâna în foc  că acestea sunt realităţi sau, pur şi simplu, literatură.
În sfârşit, după secetă, multă vreme în pomii de lângă drumul Poienii, au “ars” şi au cântat greierii şi licuricii. Fiecare pom fructifer, salcie, alun, fag, arţar, frasin, cu rădăcinile înfipte în bolovanii drumului, erau plini de luminiţe. Şi de ţârâitul crud al greierilor. Praful de pe drum “impământenise” frunzele pomilor, iar aceste vietăţi, ca să nu fie arse de vii, în crăpăturile ţărânei, se urcaseră în pământul din crengi, unde îşi făcuseră, de altfel, şi cuibul.
- Acum, când a fost primul zvon de lapoviţă, mai ales în salcâmii din preajma troiţei de unde se rup în două drumurile Colţilor de Nisip, se aud până dimineaţa cântând greierii. Lumea asta, vere, m-a dat peste cap, de nu mai ştiu, câteodată, dacă ceea ce văd nu este, cumva, o scorneala de-a mea!, mai apuca câte unul, în vârstă, să se destăinuie la un pahar de ţuică băut adânc la “Măgarul Răguşit”.

Vasile Ioan Ciutacu

Flash ! La mulţi ani, Codruţ Radi !

Părăsind cadrul auster şi academic - de altfel, ospitalier – al Centrului Cultural „Carmen Sylva”, membrii cenaclului “Lucian Blaga” din Sinaia au “evadat” în ţinutul mirific al dealurilor Comarnicului spre a “săvârşi” o nouă întâmplare mai acătării.
Pretextul a fost sărbătorirea zilei de naştere a poetului Codruţ Radi, care, printre reprizele de pastrămi şi bulz copt pe jar, udate cu ţuică de prună şi Fetească Regală, a recitat câteva poezii ce “dospesc” în manuscrisul celui de al patrulea volum de versuri.
În “atelierul” literar ad-hoc, sărbătoritul nu a scăpat de “colţii” ascutiţi ai colegilor din cenaclu, spre deplina lui fericire şi îndreptare. Căci, ce e mai bine venit decât o „palmă” de la un prieten?
Cunoscând, probabil, vestea, în faptul serii, poarta a fost deschisă de poetul prahovean George Lixandru, care, plin de entuziasm, ne-a mărturisit of-ul dumnealui cel mare: unitatea întru’ cuvânt a celor care îl trudesc, aici, în Prahova.
Asta ca să ştie lumea! Am zis!

Vasile Ioan Ciutacu

« Pagina Anterioara — Pagina Urmatoare »